Ce-aţi avut cu Virgil Ierunca?
La puţin timp după moartea lui
Virgil Ierunca, Editura Humanitas
a deschis la Rm. Vâlcea o librărie
purtând numele cunoscutului scriitor
şi critic, ale cărui opere le publicase
în premieră după 1989. Vâlcean de
origine, autorul Fenomenului Piteşti,
urmase liceul la Râmnic. Era 15
septembrie, începeau şcolile şi numeroşi
elevi şi profesori de la liceul aflat
în vecinătate s-au înghesuit în librărie.
A fost un moment emoţionant pentru
toată lumea. Virgil Ierunca revenea
acasă după şase decenii. Puţini dintre
participanţi se născuseră pe vremea
când emigrase el. Am aflat că, nu
ştim când şi nici de ce, Humanitas
a făcut uitat numele scriitorului,
dispărut între timp de pe firma librăriei.
Nu ne rămâne decât să întrebăm
uimiţi şi îndureraţi: ce-aţi avut cu
Virgil Ierunca? Mai tragem nădejdea
că informaţia noastră e falsă.
De neiertat...
... scrisoarea azvârlită pe internet
de către Ion Coja, lingvist, profesor
universitar, fost parlamentar, iubitor
nevoie mare de legionari după 1989
şi bănuit de colaborare cu Securitatea
înainte, în care, pornind de la un
cuvânt inventat de el şi atribuit
„argoului (sic!) parlamentarilor şi
al clasei politice, în general”,
PARANDĂRĂT, scrie negru pe alb:
„...Dai în judecată statul, care este
proprietar al unor imobile preţioase,
precum fostul sediu al Muzeului
Literaturii Române sau Casa Monteoru,
fost sediu al Uniunii Scriitorilor.
Petentul vine cu martori mincinoşi,
cu acte false etc. Iar adversarul
petentului, adică statul şi USR, ca
proprietari şi beneficiari, nu se prezintă
la proces ca să ceară expertiza actelor,
a (expertiza, sic!) martorilor etc. Deşi
au o armată de consilieri juridici,
aceştia nu sunt trimişi la proces...”
Ca şi cum această bla-bla de neadevăruri
n-ar fi destul de convingătoare, Ion
Coja adaugă: „De ce? Pentru că
Parandărătul! Cineva la Ministerul
Finanţelor, de ce nu şi la conducerea
USR?!, a făcut Parandărăt cu reclamanţii!
Adică a primit de la aceştia tainul
cuvenit şi convenit pentru ca statul
să fie inactiv pe durata procesului!”
Nici această acuzaţie cu iz penal nu
i se pare suficientă unui bărbat
încă verde ca Ion Coja. Iată-l perseverând
pe aria calomniei: „În ce priveşte
ultimul exemplu, discutat printre
scriitori la o bere, numele cel mai
pomenit este al domnului Varujan
Vosganian, persoana cea mai informată
în materie de stare financiară a USR.
Cu vechime penală, cu tot ce trebuie
ca să aibă de unde da detaliile necesare!
Problema este să se găsească cine
să-i ceară aceste explicaţii! Eu m-aş
autosesiza, dar nu mă cheamă DNA,
ci numai Ion Coja”. Iată că obiceiurile
vechi nu se uită: adresaţi-vă Securităţii,
domnule Ion Coja, e mai sigur, cum,
probabil, vă amintiţi, unde denunţurile
funcţionau chiar mai bine decât
autodenunţurile, astăzi, la DNA! Sau
preferaţi un autodenunţ à la Ghiţă?
Dacă nu vă trece nimic prin cap, vă
sugerăm noi ce să spuneţi. Nu vă
putem da nici o informaţie în privinţa
intenţiilor lui Varujan Vosganian. Nu
excludem probabilitatea de a vă întâlni
pe sălile Tribunalului. Nu uitaţi, cum
tot uită numitul Ghiţă, să aduceţi
dovezile!
Banciu şi Revista revistelor
nici măcar răsfoite
În emisiunea lui de la B1TV de
joia trecută, Banciu a descoperit că
România literară continuă să
apară. Ne bucurăm. Cu sictirul obişnuit,
a aruncat o privire pe copertă, citând
două titluri, cum procedează şi cu
alte publicaţii. Apoi ne-a făcut onoarea
de a arunca o privire şi pe ultima
copertă, având revelaţia că revista
se poate procura prin abonamente.
Întorcând foaia, şi-a reamintit că o
primeşte cu sfinţenie la B1TV şi s-a
oferit s-o cadorisească eventualilor
cititori care n-o găsesc la chioşcuri.
Sictirul având logica lui pe care logica
n-o cunoaşte, Banciu a sfârşit în felul
acesta prin a afirma contrariul a ceea
ce afirmase la început. Îi mulţumim
că s-a oferit difuzor voluntar, dar ne
temem că modul său de exprimare
sictirit ne va pune pe fugă cititorii.
A bon entendeur salut!
„Festivaluri şi înjurături
despre festivaluri“
În revista POESIS (nr. 4-8), George
Vulturescu semnează un editorial
intitulat „Când căldura mi se uită
în halba de bere”. Titlul, jucăuş, este
inspirat de versurile unui poem care
sună aşa: „e căldură mare, cerul
albastru, e înalt/ şi căldura mi se uită
în halba de bere…”. Dar, sub aparenţa
aceasta ludică, articolul de fond al
poetului sătmărean trece în revistă,
cu seriozitate, întâmplările recente
din lumea literară şi, de fapt, semnalează
un mod defectuos al nostru de a fiinţa:
„M-am uitat prin ziare, pe bloguri:
festivaluri şi înjurături despre festivaluri;
premii literare şi înjurături împotriva
premianţilor; proiecte şi înjurături
împotriva proiectelor. Chiar aşa,
într-o ţară cuprinsă de delirul (politic)
al «proiectului de ţară» (desigur: «a
mea», «al guvernului meu») găsesc
şi proiecte de «Uniune a Scriitorilor».
Într-o copie jenantă, şi la scriitori –
ca şi la politicieni – proiectele sunt
pe principiul fără: fără x, fără y,
fără Nicolae Manolescu şi cei care
conduc azi Uniunea Scriitorilor. Dar
Mircea Cipariu. Cum, care «Mircea
Cipariu»? Dar ce, doar nu v-am întrebat
să-mi spuneţi ce oameni de «cultură»
conduc Ministerul Culturii, Ministerul
Educaţiei, Institutul Cultural Român?!”
Totuşi, chiar aşa, George Vulturescu,
bună întrebare: care Mircea Cipariu?
Cărţi noi
Câteva titluri noi care ne-au reţinut
atenţia: două volume de versuri
apărute la Editura Şcoala Ardeleană,
Inscripţii abrupte de Adam Puslojic
şi Poemul de dragoste de Traian Ştef,
din care am ales câteva versuri:
„Aş vrea să citesc puţin din Dostoievski/
Cum citea învăţătorul meu singur
acasă/ Şi scria apoi ore în şir fără
literă mare/ Vrând să spună că nimic
nu mai are/ Început…”; două romane,
Nunta de Gabriel Klimowicz (Editura
Cartea Românească) şi Fiecare zi e
joi de Hanna Bota (Editura Şcoala
Ardeleană), despre care Victor Cubleşan
notează în prezentarea de pe coperta
a patra: „Cartea te bântuie mult timp
după ce ai terminat-o. Descoperi
oroarea de lângă tine care, odată
dezvăluită, nu mai poate fi acoperită.”;
în fine, o excelentă carte de critică
literară, Arhitectura memoriei, pe
care colegul nostru Răzvan Voncu
o publică tot la Editura Şcoala Ardeleană:
tomul cuprinde studii de istorie literară
clasică şi contemporană (primul text
este consacrat lui Constantin
Brâncoveanu, ultimul, în succesiune
temporală, poetului Ioan Es. Pop),
dar şi câteva subtile eseuri pe teme
de teorie literară. În totul, avem o
construcţie solidă, care dă măsura
exactă a amplitudinii unei vocaţii
critice.
Arhitectura oraşelor noastre
În revista 22 (nr. 40) citim un
interviu interesant cu profesorul Vlad
Gaivoronschi, preşedintele Ordinului
Arhitecţilor din Timiş. Acesta este,
aflăm, „unul dintre cei mai premiaţi
arhitecţi români, autor al unor proiecte
de excepţie ca City Business Centre
la Timişoara şi la Cluj, Hotel Savoy
sau Casa Harmonia, dar şi al unor
contribuţii teoretice ca Matricele
spaţiului tradiţional sau, împreună
cu arhitectul Ioan Andreescu, Discursurile
(post)moderne ale arhitecturii şi
Identitate şi alteritate în spaţiul
urban”. În centrul discuţiei stă, firesc,
Timişoara, oraşul românesc care a
fost desemnat de curând Capitală
Culturală Europeană în anul 2021.
Sunt de reţinut ideile (şi soluţiile)
sale privind clădirile de patrimoniu,
integrarea palatelor romilor în peisajul
urban sau prevederile noului Plan
Urbanistic General al oraşului. În
fine, am remarcat şi răspunsul la
întrebarea ce anume n-ar îngădui
arhitectul să se întâmple într-un oraş
ca Timişoara: „N-aş îngădui să se
distrugă clădiri de patrimoniu sau
clădiri care nu sunt clasate, dar au o
valoare arhitectonică, din anii interbelici
sau chiar din anii ’60. Cât patrimoniu
avem să îl păzim.” Această ultimă
propoziţie a arhitectului Vlad Gaivoronschi
ar putea fi o deviză de asumat, de
aplicat şi de apărat peste tot prin
ţară, nu doar în Timişoara.
