Semnal editorial
Dintre apariţiile editoriale recente primite la
redacţie, semnalăm una cu totul remarcabilă. La
editura Şcoala Ardeleană, un sociolog, Vasile Sebastian
Dâncu, publică un volum de studii solide, care prezintă
interes nu doar pentru sociologi: Politically incorrect.
Scenarii pentru o Românie posibilă. (Cartea a şi
fost comentată în revista noastră de Irina Petraş.) Am
reţinut câteva consideraţii ale autorului: „Societatea
noastră pare a avea acest tip de impersonalitate, o
înstrăinare de ea însăşi, o neparticipare la propriul
destin. Avem un potenţial pe care nu-l actualizăm,
nu-l scoatem la suprafaţă. Totul este posibil, se poate
întâmpla, poate fi gândit, dar societatea nu se mobilizează
pentru ca această virtualitate să devină fapt. Astfel
putem vorbi despre o Românie absentă, o Românie
probabilă.” Ideile sociologului capătă o valoare şi o
semnificaţie speciale, demonstrând o surprinzătoare
capacitate de a anticipa, în aceste momente, când
această Românie potenţială/ posibilă/ probabilă tocmai
pare să iasă la iveală, prin manifestaţiile care se
desfăşoară în ţară.
Un alt fel de a privi jurnalul
În revista VIAŢA ROMÂNEASCĂ (nr. 1, 2017),
în editorialul intitulat Jurnalele şi istoria, Nicolae
Prelipceanu propune o altă perspectivă asupra jurnalului,
despărţindu-se de înţelegerea pe care cei mai mulţi
o avem despre această subspecie literară, pe care o
aşezăm, de obicei, sub semnul reconstituirii cu valoare
de document: „Greu de crezut, dar acesta e adevărul:
părţile din jurnale care vorbesc despre alţii, ce au făcut
şi ce au dres, nu sunt decât tot despre autorii jurnalelor.
Obiectivitate nu există, deşi este clamată atât de
des şi cu atât de nepotrivite ocazii. De aceea, în
ciuda opiniei generale, greşite, după a mea, rareori
jurnalele pot fi surse pentru istorici, în afară de cazurile
când aceştia sunt interesaţi strict de persoana care
scrie. Dar mare grijă la cele ce relatează aceste jurnale
despre alţii, căci n-o să găsiţi acolo decât tot oglinzi
ale autorilor. (…) Citesc şi eu jurnale, şi uneori am
pornirea eronată să le consider adevărate documente
pentru o istorie viitoare, dar repede îmi dau seama că
lectura asta e doar o evaziune din realitatea mea în
ceea ce a părut odată, cândva, să fie realitatea altcuiva.
Cam aşa cum se bucură unele persoane, foarte des
femei, de bârfa despre vecini sau cunoscuţi, ori
chiar prieteni. ” Aşadar, în opinia poetului, când scrie
jurnal, un autor oarecare îşi lasă urma în relatare,
deformând-o. Ceea ce e propus drept adevăr nu e
decât percepţia pe care cel care scrie o are despre
adevăr, iar în realitate acel autor descrie întâmplările
viciate de propria sa viziune şi chiar de propriile
sale „interese”, cu ţelul niciodată mărturisit şi totdeauna
urmărit de a se pune pe sine într-o lumină favorabilă.
