Ce spun astrele
Dacă vreţi o dovadă de impostură
a horoscopului publicat zilnic în ziare
şi din care B1TV şi-a făcut un titlu de
glorie săptămânală, vă furnizez o
informaţie incontestabilă. Deschideţi
Adevărul Weekend din 2-4 decembrie,
la paginile 48-50. Vineri, doamna
Tina Rizea îmi acordă un punct din
trei pentru dragoste, trei din trei,
adică maximum, pentru sănătate,
şi iarăşi unul singur pentru bani.
Culmea e că nu m-am simţit grozav
în ziua cu pricina, în schimb, banii
n-au constituit o problemă, fiindcă
n-am făcut cumpărături. Cât priveşte
dragostea, nu mă pot plânge. Dar nu
cazul meu e problema. Ci horoscopul
de sâmbătă, o zi mai târziu. Aceeaşi
doamnă îmi comunică pentru sâmbătă
alte date: aş sta mizerabil cu sănătatea,
deşi nu m-am simţit deloc mai rău
decât vineri, mediocru în dragoste şi
perfect cu banii, deşi nu mi-a intrat
în cont nici un leuţ. Duminică,
iarăşi banii mă dau afară din casă,
deşi nu-mi amintesc să fi ieşit, dragostea
e o.k. iar sănătatea rămâne la pământ.
Schimbarea de la o zi la alta e colosală.
Ce să cred? Poate doar că horoscopul
e curată păcăleală. Nu sunt misogin,
dar îmi vine să spun. „Stimată doamnă
Tina Rizea, apucaţi-vă de gătit!” Lăsaţi
astrele în pace, care oricum n-au
nimic a face cu sentimentele, sănătatea
sau banii mei. Absolut nimic!
(N.M.)
Bucureştiul de 1 Decembrie
Cum au fost zilele acestea libere,
minivacanţa de 1 Decembrie, prelungită
peste datul ei, prin româneasca „înnădire”?
Au fost cu prea multe discursuri
politicianiste neconvingătoare, cu prea
multe declaraţii patriotarde sforăitoare
şi, de aceea, nici ele credibile, cu diverşi
realizatori tv care voiau să-şi demonstreze
dragostea de ţară şi „mândria de a fi
român” punându-şi pe ei, caraghios,
şube miţoase şi surtuce cu ciucuri
multicolori şi, nu se putea altfel, au
fost cu atâţia români care au dat năvală
în staţiunile de la munte, iar aici
s-au repezit, s-au bulucit în restaurante,
traducând ideea de sărbătoare naţională
mereu şi mereu în acelaşi chip, care
n-am zice că ne face cinste, şi anume
prin chiolhan şi ghiftuire. Altfel, celor
rămaşi în Bucureşti, zilele de vacanţă
le-au creat un neaşteptat avantaj.
Oraşul s-a golit, a fost luat în stăpânire
de linişte şi le-a îngăduit, celor ce au
dorit, să se plimbe la pas, tihnit, pe
străzile lui, le-a îngăduit să-l privească
şi, în sfârşit, să-l vadă, dincolo de
obişnuita hărmălaie apăsătoare, de
coşmar. Şi, păşind agale, cu privirea
atentă, ei au putut să descopere şi
să admire, în centrul oraşului, atâtea
clădire vechi, fie ele edificii publice,
sau palate, vile, sau simple blocuri şi
case de locuit, toate de un farmec
incomparabil. Cele mai multe deteriorate,
ponosite. Dar, sub înfăţişarea elegiacă
de azi, se poate ghici imediat măreţia
de odinioară. Iar când, ici şi colo,
câte o asemenea clădire a fost restaurată,
orice privitor rămâne izbit de stilistica
sa, de frumuseţea sa extraordinară.
Dacă aceste construcţii s-ar reface,
cum e normal, Bucureştiul ar fi unul
dintre cele mai atrăgătoare oraşe
europene. Şi, fiindcă tot vorbeam despre
patriotism, cu prilejul Zilei Naţionale:
aşa s-ar cădea să ni-l manifestăm, aşa
am arăta că ne iubim capitala şi că
suntem mândri de condiţia noastră de
români – refăcând oraşul, îngrijindul,
readucând la viaţă centrul acesta
trist, din care lumea a fugit spre periferii.
În fine, încă o observaţie: Ziua Naţională
a fost sărbătorită cu o mâncare tradiţională,
fasole cu cârnaţi (în fine, gusturile
nu se discută!...). Numai că, surpriză:
fasolea cu care s-a gătit provenea
(într-un procent de 95%, ni s-a
spus) din import. Nici clasica legumă,
pe care o considerăm atât de a noastră,
nu mai creşte în curtea proprie?
Cum îi pasă de România
Şi fiindcă am ajuns la acest capitol,
al modului cum ne exprimăm patriotismul,
fie şi în momentele festive. A fost
difuzat (pe canalul Antena 3, într-o
emisiune a lui Adrian Ursu) un film
documentar excepţional, de producţie
britanică: Wild Carpathia 4 de Charlie
Ottley, dedicat munţilor României.
Autorul filma atât de bine, în incredibile
vederi panoramice, culmile munţilor,
pădurile, apele, satele şi pajiştile
româneşti, surprinse în toate anotimpurile,
încât, parcă acum le zăreai, deodată,
uimit, pentru prima oară, iar frumuseţea
lor îţi tăia respiraţia. Şi încă: acest
străin prezenta cu atâta pasiune munţii
noştri, şi pădurile neatinse de mâna
omului, şi formele străvechi de existenţă
umană integrată în natură, şi biodiversitatea
uluitoare de aici, flora şi fauna unice,
monumentele nemaiîntâlnite altundeva,
şi satele pitoreşti (ca acela numit Ineleţ,
aflat mai degrabă în cer decât pe pământ
şi unde, ca să ajungi la el, trebuie să
te caţări pe enigmatice scări de lemn…),
şi oamenii extraordinari, ca acel alpinist
şi militant ecologist Alex Găvan sau
ca Gabriel Păun, da, prezenta cu atâta
pasiune acest patrimoniu inestimabil
şi vorbea cu atâta îngrijorare despre
soarta pe care o vor avea toate aceste
valori unicat pentru Europa, despre
datoria de a le conserva, încât, el,
străinul, Charlie Ottley, demonstra că
îi pasă de România, că ţine la această
ţară, că o preţuieşte. La fel, în mesajul
său, încă o dată, s-a dovedit a fi cu
adevărat ataşat de România şi prinţul
Charles. Discursul lor era cu adevărat
convingător (şi patriotic!), în comparaţie
cu vorbele goale ale diverşilor politicieni
invitaţi mai apoi în studio să discute
despre pericolul care ameninţă România,
acela de a-şi pierde pădurile sub molima
defrişărilor ilegale dar posibile, din
cauza bâlbâielilor din legislaţie şi a
intereselor oculte, de care politicienii
nu sunt deloc străini. E bine că au
realizat englezii acest film. Şi e o lecţie
pentru noi, vin alţii să ne deschidă
ochii. Am fi vrut să vedem un asemenea
film despre frumuseţea tulburătoare
a ţării şi despre stringenta nevoie de
a apăra ceea ce este atât de valoros
făcut chiar de români!
„Arta fricii“ în versiune
rusească
În DILEMA VECHE nr. 663, citim
un interviu realizat de Magda Grădinaru
cu Ludmila Uliţkaia, care a fost în
ţară, invitată la un Festival Internaţional
de Literatură, desfăşurat la Timişoara.
Un leitmotiv al discuţiei este frica.
Trei întrebări sunt variaţiuni pe această
temă: Cum îşi poate depăşi omul frica
pe care o dictatură o speculează?
Apoi: Regimul politic al Rusiei de
astăzi se bazează pe aceeaşi speculare
a fricii? Şi, direct: Vă este frică în
Rusia de azi? Spicuim din răspunsurile
prozatoarei ruse, în ordinea întrebărilor.
Unu: „Frica este un sentiment uneori
necesar şi util. Însă, în momentul în
care omului îi rămâne doar frica,
atunci îşi pierde demnitatea. Fiecare
om trebuie să-şi cunoască, să-şi
stabilească o limită până la care îşi
permite frica.” Doi: „A fost un moment
în care am crezut că ne-am eliberat
de frică, dar, de fapt, nu a fost aşa.
A fost o perioadă în care oamenii
au avut curaj să iasă în stradă la
Moscova pentru a protesta. Până
acum oamenii aceia au fost vânaţi şi
încă sunt.” Trei: „Pentru mine, e prea
târziu să-mi mai fie frică. Nici nu
vreau să-mi fie frică. E o idee care-mi
place mult: e normal, e uman să-ţi
fie frică, dar trebuie să-ţi fie ruşine
în momentul în care săvârşeşti ticăloşii
bazate pe această frică. Atunci trebuie
să-ţi depăşeşti frica.” Iată, „arta fricii”,
în versiune rusească, are multe pagini
de buchisit. Chiar şi astăzi.
Cărţi noi
Editorial, anul 2016 pare să se
încheie bine. Am primit la redacţie
câteva titluri interesante, pe care le
semnalăm: la Editura Paralela 45, apare
volumul II, Opera poetică, reunind lirica
unuia dintre cei mai valoroşi poeţi
optzecişti, Liviu Ioan Stoiciu. Tot un
volum de poezii, dar poezii inedite,
cu titlul Recviem pentru ţara pierdută,
publică un alt important poet optzecist,
Nichita Danilov. Am ales un scurt poem
din culegerea tipărită la Editura Cartea
Românească: „un vânt tânăr, cald,
primăvăratic/ trece pe străzi/ cu lornionul
strâns/ sub sprâncene.// În urma lui/
aleargă ziarele/ lepădându-şi titlurile/
la fiecare colţ de stradă,/ din ţara de
vis/ în ţara pierdută.” Daniel Cristea-
Enache publică la Curtea Veche Publishing
un volum elegant de publicistică intitulat
Aproape liber3, despre care autorul
notează: „Textele din Aproape liber
acoperă şapte ani în care, într-un fel
sau altul, mi-am exprimat opinia în
legătură cu ceea ce se întâmplă în
România. Nu e, aceasta, meseria unui
critic literar; dar este o datorie de
cetăţean pe care am înţeles să mi-o
fac.” La Humanitas, în seria Memorii/
Jurnale, Riri Sylvia Manor publică
Bucuria de a nu fi perfectă. Memorii
Bucureşti/Tel Aviv 1941 – 2015. În
fine, poetul Călin Vlasie, sub sigla
editurii pe care o conduce, Paralela 45,
îşi adună publicistica într-un volum cu
un titlu expresiv, Strategia de a moşteni
nebuni cinstiţi sau ridicarea la putere.
