Memento („Îmi zice că el
e anarhist…“)
În revista RAMURI nr. 10, Gabriel
Dimisianu a ajuns cu jurnalul său
la întâmplări din anul 2000. Iată
consemnarea unui episod petrecut
în ziua de 9 noiembrie: „Totodată,
şedinţă de Comitet Director la Uniune,
să facem listă cu propuneri pentru
decoraţii. Emil, în ultimele zile ale
mandatului, vrea să decoreze oameni
de cultură. Şedinţă amuzantă. Ulici
citeşte propunerile lui, printre care
Prelipceanu şi Uricaru. Aceştia sar
imediat să se recuze. Eu intervin: –
De ce vă recuzaţi acum, astea sunt
propunerile Uniunii. Dacă vă decorează
refuzaţi atunci, astea nu-s decât
propuneri şi puteaţi să nu fiţi de faţă
când se fac. Ei, nu şi nu, să nu fie
propuşi. Îl întreb pe Uricaru: Spune,
domnule, în fond de ce nu vrei, care-i
motivul? Îmi zice că el e anarhist, că
nu recunoaşte statul, deci nu poate
să primească decoraţii de la un stat
pe care nu-l recunoaşte. Am luat
spusele lui drept o glumă. Cum nu
recunoaşte statul? Nu este şef, după
cât ştiu, peste lectoratele româneşti
din străinătate? Nu fusese şi ataşat
cultural la Atena şi mai apoi în Italia?
Acolo nu reprezenta statul? Atunci?
Mai degrabă cred că şi el şi N.P. ştiau
că Ulici oricum îi trece pe listă. Ceea
ce s-a şi întâmplat.” Ce folositoare
sunt aceste memento-uri la care s-a
angajat Gabriel Dimisianu: cu spirit
de observaţie, cu minuţie, el transformă
faptul mărunt, care ar fi putut să
piară instantaneu, fără urmă, în fapt
de istorie literară şi nu numai.
„Acomodarea
cu viitorul“
Alessandro
Baricco a fost
în această toamnă
la Cluj, unde a
primit titlul de
Doctor Honoris
Causa al Universităţ
ii „Babeş-Bolyai” şi Marele
premiu al Festivalului internaţional
de carte Transilvania. Cu acest prilej,
scriitorul italian s-a întâlnit cu câţiva
intelectuali de frunte ai Clujului. Iată
cum îl evocă, în revista STEAUA (nr.
10), poetul Adrian Popescu (care este
şi unul dintre traducătorii în româneşte
ai lui Baricco) pe autorul italian:
„Baricco e un piemontez care are, pe
lângă expresivitatea italică, şi o superbă
facondă galică. Este din categoria
celor care nu dispreţuiesc publicul
ziarelor La Stampa sau La Repubblica,
având, asemeni lui Umberto Eco,
pasiunea să se întrebe şi să ne explice
unde suntem şi cam spre ce ne
îndreptăm. Spre o lume lipsită de
„mediatori culturali”, profesori,
educatori, critici literari, de repere
sigure (v. Barbarii, Eseu despre mutaţie).
Baricco nu se teme de acest viitor
inevitabil, barbar, relativizant, permisiv,
acomodarea cu viitorul i se pare singura
soluţie. Dincolo de acest viitor dramatic
simţi, cum spunea un comentator,
rădăcina vitală baricchiană a nostalgiei.
Un postmodern care priveşte înapoi
cu melancolie?” Convingător portret,
al acestui om al vremurilor de azi şi
de mâine, care desluşeşte felul
cum se constituie şi funcţionează
viitorul şi ştie că singura soluţie la
îndemână este să-l înţelegi şi să te
împaci cu el.
De citit
Ajunsă la numărul 10/ 2016,
REVISTA LITERARĂ, care apare la
Chişinău, îşi păstrează calitatea pe
care i-am remarcat-o de la început.
Am citit cu interes, în această
publicaţie, care are în programul
său şi stimularea dialogului cultural
între Bucureşti şi Republica Moldova,
două eseuri admirabile. Unul se
numeşte „Sechele, păpuşari şi
marionete” şi este semnat de Răzvan
Voncu care, cu avantajul cunoaşterii
amănunţite a literaturii basarabene,
dar şi al privirii de la distanţă ce
oferă o perspectivă mult mai largă,
face o analiză pătrunzătoare şi tăioasă
a stării literaturii şi a mentalităţilor
literare de peste Prut. Al doilea text
reţinut este cel scris de Ana Blandiana,
„Paradoxul fragmentelor de libertate”,
o subtilă reflecţie pe tema specificului
naţional: „Dar nu am încercat să
scriu această pagină doar pentru
a înălţa o odă limbii române, ci
pentru a încerca să înţeleg paradoxul
potrivit căruia un popor format din
indivizi înclinaţi să se descurce
fiecare pe cont propriu, cum spunea
un filosof interbelic, dă dovadă,
istoric vorbind, de o capacitate de
a nu uita şi de a nu renunţa la propria
sa definiţie, care i-a asigurat o
coeziune oarecum uimitoare.” O
revistă care găzduieşte asemenea
texte merită tot respectul.
Din sumar
Subintitulată
revistă de filosofie
şi literatură,
T Â R N A V A ,
publicaţia care
apare la Târgu
Mureş sub conducerea
lui
Eugeniu Nistor,
îşi slujeşte programul enunţat pe
frontispiciu. În sumarul numărului
1/ 2016 găsim un consistent Dosar
Lucian Blaga, în care se pune în
discuţie actualitatea operei sale
filosofice. Semnează: Michael Scott
Jones, profesor american de istoria
religiei, care îl apropie pe filosoful
român de pragmatismul american
(studiul său este tradus de Ileana
Sandu); acad. Alexandru Surdu, care
încearcă să-l însoţească pe Lucian
Blaga „spre tainiţele sufletului
românesc”; acad. Alexandru Boboc,
care face referiri la o lume exemplară
– „Lumea mioritică”; Eugeniu Nistor,
cu o binevenită trecere în revistă a
receptării critice a operei filosofice
blagiene. Dosarul Blaga este completat
cu studii şi eseuri de Mihai Popa,
Henrieta Anişoara Şerban, Lazăr
Lădariu, Florin Bengean şi Aurel
Hancu. Cealaltă dimensiune programatică
a revistei, cea literară, este reprezentativ
ilustrată de grupajele de poezie
semnate, între alţii, de Ion Horea,
Markó Béla, Ion Brad, Kocsis Francisko
şi Vasile Macoviciuc. Proza este
reprezentată de George David cu
Cititorul de cărţi şi de amintirile
din timpul Primului Război Mondial
ale lui Horea Ioan (1902-1990),
din satul Petea. Recenziile, la cărţi
recente, semnate de Iulian Boldea şi
Adrian Lesenciuc, poemele lui Ady
Endre în traducerea Rozaliei Suciachi
Cotoi întregesc sumarul unei reviste
care menţine un apreciabil echilibru
al valorilor. Recent, Târnava, care
apare sub egida Uniunii Scriitorilor,
a sărbătorit un sfert de an de existenţă
şi apariţia numărului 100. Viaţă lungă
şi rodnică!
O lecţie de însuşit
În CONVORBIRI LITERARE (nr.
10), Virgil Nemoianu atrage atenţia
asupra câtorva eseişti francezi „ce
nu sunt încă prea bine cunoscuţi în
afara Franţei, cel puţin nu în România”.
E vorba de Dominique Venner, Eric
Zemmour, Chantal Delsol şi Denis
Tillinac. După ce comentează câteva
dintre cărţile mai importante ale
acestora, profesorul Nemoianu
pune două întrebări. Prima: prezintă
aceşti autori francezi vreo relevanţă
sau vreun interes pentru cititorul
român? Şi, a doua: are România ceva
de învăţat de aici? Reproducem răspunsul
lui Virgil Nemoianu la a doua interogaţie:
„Probabil că da. Ispita de a dărâma
ba o statuie, ba alta, de a schimba tot
la 10-20 de ani numele străzilor, de
a se alinia (să nu zicem: ploconi) supus
la câte o ideologie care pare azi dominantă
sau trainică, eventual de nestrămutat
– nu e lucru sănătos. A-i citi pe
aceia cu care eşti în dezacord pe lângă
cei care-ţi sunt model e, în fond, ceva
mai abil, mai flexibil şi, da, mai înţelept.”
Într-adevăr, o lecţie de însuşit: să fii
atât de deschis în gândire încât să-ţi
îndrepţi atenţia şi spre mesajul care
vine de la adversar. Iar dacă găseşti
ceva meritoriu în el, să accepţi şi să
recunoşti. Câţi dintre noi pot aplica
asta în viaţa de fiecare zi?
