cărţi noi
Noul an ne-a adus la redacţie o tolbă
plină de cărţi recent apărute, dintre care am reţinut
câteva titluri promiţătoare. Bogdan Ghiu, importantul
scriitor optzecist, scoate la Editura Cartea Românească
două volume care ni-l prezintă în dublă ipostază,
de poet şi de eseist: Opera poetică (prefaţată de
Ion Bogdan Lefter) şi Totul trebuie tradus.
Noua paradigmă (un manifest). Într-o ofensivă
editorială se află şi Doina Ruşti, care apare la
Editura Polirom, într-un singur an, 2017, cu trei
volume de proză: Fantoma din moară (reeditat în
colecţia de succes Top 10+) şi două romane noi –
Mâţa Vinerii şi Logodnica. Un roman semnează
şi Nicolae Stan la Editura Junimea, Agonia lui
Constantin (cu prefaţa lui Ioan Holban). Am reţinut
şi câteva cărţi de versuri: în primul rând, la Editura
Şcoala Ardeleană, o amplă şi elegantă antologie
din lirica lui Grigore Arbore, Apa de zăpadă (prefaţă
de Ion Pop, portret critic al autorului de Mircea
Popa şi postfaţă de Răzvan Voncu); apoi, un volum
de Radu Sergiu Ruba, Nu înţeleg ce mi se-ntâmplă
(apărut la Editura Charmides) şi, în fine, la Editura
eLiteratura, Fel de învăţături. Patruzeci şi patru
de poeme de Cristian Liviu Burada. Să semnalăm
şi o antologie de proză, apărută la Sofia, în
limba bulgară, sub titlul Manevre potrivite pe timp
de ceaţă, reunind 21 de prozatori români, în
traducerea Vaninei Bozikova şi în selecţia lui Aurel
Maria Baros şi Marius Miheţ. Încheiem seria de
noutăţi editoriale cu volumul de la Humanitas,
Nuvele pentru un an de Luigi Pirandello, în
traducerea lui Mihai Banciu şi Florin Chiriţescu
şi cu selecţia textelor, prefaţă, cronologie şi note
de Miruna Bulumete. Lectură plăcută!
necesare lecţii de istorie
În revista 22 (nr.1/ 2018) putem citi un
interviu foarte interesant pe care noul nostru coleg
de redacţie, Cristian Pătrăşconiu, i-l ia lui Thierry
Wolton, „ziarist, eseist şi istoric francez, cercetător
de prima mână al Gulagului sovietic şi al Chinei
comuniste“. Dialogul stă sub un titlu inspirat:
„Comunismul şi nazismul sunt cel puţin veri
primari, dacă nu chiar fraţi gemeni“. Vorbind
despre victimele comunismului, Thierry Wolton
face această observaţie de profunzime: „Pentru
mine, victimele sunt esenţa însăşi a comunismului.“
Întrebat fiind cine sunt complicii comunismului,
răspunsul său e clar: „Toţi ceilalţi. Cei care nu
au fost la putere, membrii acestor partide, militanţii
pentru ideile comuniste. Foarte mulţi, de fapt. (…)
Complicitatea este uriaşă. Acum, mulţi dintre cei
care au fost complici se scuză spunând că înainte
au crezut sincer în idealurile comunismului. Dar
nu vor să-şi aduc aminte cum atunci, pe când
credeau sincer în aceste idealuri, votau, în comitetul
lor din fabrică, pentru trimiterea în lagăr, probabil
la moarte, a colegului lor de muncă… La fel, intelectualii
care preferă să rămână la partea idealistă, înaltă a
comunismului şi să închidă ochii la faptele
comunismului. Sunt complici şi ei. Ca să închei:
pentru că această complicitate este generală, toată
lumea are conştiinţa încărcată.“ Din acelaşi număr
al revistei, am remarcat şi articolul despre stahanovismul
sovietic, semnat de Armand Goşu: „Şi totuşi,
stahanovismul nu este despre creşterea producţiei.
Pentru că, în realitate, această mişcare a stricat
lanţul de producţie, a deteriorat calitatea produselor
şi a creat blocaje. Stahanovismul a avut un impact
negativ asupra productivităţii şi asupra performanţelor
economice generale. Atunci, de ce a fost promovat
intens de autorităţi? Cercetătorii
occidentali care au studiat fenomenul
spun că mişcarea avea, în primul
rând, o funcţie politică. Stahanovismul
a creat o castă de muncitori privilegiaţi.“
Acestea sunt lecţii de istorie pe care
ar trebui negreşit să le înveţe şi
anumiţi oameni din generaţiile
recente, care promovează idei de
stânga extreme, fără să ştie ce grozăvii
au provocat ele în secolul trecut.
efectul de ecou:
revista ARCA (nr. 10-11-12 / 2017)
Am ales pentru rubrica Efectul
de ecou editorialul intitulat Despre
„Amurgul manuscriselor“, publicat de
Vasile Dan în revista arădeană Arca.
Pornind de la gestul directorului revistei
noastre, Nicolae Manolescu, de a-şi dona
manuscrisele Bibliotecii Judeţene din
Bistriţa (conduse de Ioan Pintea) şi de la
textul său din România literară, prin
care anunţa decizia de a face această donaţie,
redactorul-şef al revistei Arca scrie un articol
foarte bun, de implicare, de asumare a unui
cod de valori atât de ameninţat în vremea din
urmă:
„Aşadar, marele critic îşi dăruie manuscrisele
marilor sale cărţi – cînd acestea, manuscrisele,
şi-au pierdut, din nefericire, chiar rostul lor de a fi,
substituite fiind de impersonalele printuri. O
face într-un moment dificil şi ingrat pentru instituţia
literaturii înseşi marginalizată de interesul tocit şi
nătîng al unui public, din ce în ce mai numeros,
captivat prea mult de spectacolul cacofonic hedonist,
parcă omniprezent, dar şi ruinat din interior de
asediul unor noi literaţi (nota bene!, nu spunem
toţi) ignari şi fuduli, cu spatele, deliberat, la valori
sedimentate ale trecutului, dar mai ales ale prezentului.
Gestul marelui critic vine apoi într-un
moment în care Nicolae Manolescu, preşedintele
Uniunii Scriitorilor din România, a fost tîrît în
zeci de instanţe pentru cauze absurde: rostul,
legitimitatea, actele de identitate şi fiinţare ale
USR, de către veleitari literari penibili sau frustraţi,
unii datorînd totul, inclusiv debutul lor literar şi
apoi primele cronici de legitimare valorică, dlui
Nicolae Manolescu. Felicitări unei instituţii
admirabile, Biblioteca Judeţeană din Bistriţa,
conduse de un om adecvat poziţiei pe care o ocupă,
cu gust, cultură şi sensibilitate, poetului Ioan
Pintea, care a fost atît de inspirat producînd, prin
achiziţia manuscriselor Nicolae Manolescu (peste
14 000 de file), un adevărat eveniment de
cultură şi un punct de atracţie irezistibil pentru
instituţia cărţii bistriţene.“
întrebare
despre
paradis
revista ORIZONT ne face o foarte plăcută surpriză
în numărul său de sfârşit de an (nr. 12), găzduind
pe nu mai puţin de cinci pagini un eseu excepţional,
Unde s-a dus paradisul?, de Horia-Roman Patapievici.
Textul, splendid, impresionează prin subtilitatea
gândirii, prin conexiunile culturale de anvergură,
prin acurateţea demonstraţiei, ca şi prin uşurinţa şi
firescul cu care autorul îşi poartă cursa de maratonist
prin mari opere şi mari autori. Este un subiect greu
care, ajuns sub pana lui Horia-Roman Patapievici,
devine seducător pentru orice cititor obişnuit cu
aerul tare al înălţimilor. Reproducem un scurt pasaj,
ca invitaţie la citirea integrală a acestui studiu
antologic: „Paradisul, celest ori terestru, escatologie
ori Vârstă de Aur, fie că se află la sfârşit, fie că se
află la început, pretinde un anumit tip de percepţie
senzorială, care poate fi numai a simţurilor
paradiziace. În starea lor paradiziacă, simţurile
beau din materia lumii, se hrănesc cu ea, aşa cum
credinciosul se hrăneşte cu trupul euharistic al
lui Hristos, la liturghie. Teza mea este că
atunci când e cu adevărat mare, arta resuscită,
în om, simţurile paradiziace; iar ca să o percepi
şi pricepi cu adevărat ai nevoie de ele; ca să o
„vezi“ aievea trebuie, precum Dante cu materia
paradisului, să o bei cu ochii, să faci cu materia
ei transsubstanţiere. Altfel spus, educaţia prin
artă constă în resuscitarea paradisului. O altă
formulare a tezei mele este următoarea: arta
mare pretinde un tip de contemplare care
activează în noi simţurile paradiziace. Această
activare ne duce mintea în paradis şi o face
să-l retrăiască.“
