O revistă de citit
„Aşa cum se scufundă încet în pământ,/ câte
un centimetru pe an,/ edificiul cel alb al primăriei
cu donjon-ul ei cu tot,/ cu primar cu tot,/ iar ferestrele
de la parter sunt acum/ cu luminile jumătate aprinse
în pământ…“. Versurile citate fac parte dintr-un grupaj
de poeme, deopotrivă caligrafii delicate şi confesiuni
dramatice, de o forţă enigmatică, pe care Vasile
Dan îl publică înLUCEAFĂRUL DE DIMINEAŢĂ nr.
11-12. Acest număr dublu, de sfârşit de an, al revistei
editate de Uniunea Scriitorilor ni s-a părut unul de
o calitate remarcabilă. Am citit cu interes: Starea de
veghe şi starea de vis, cronica literară prin care Dan
Cristea întâmpină două cărţi recente ale Irinei Petraş;
capitolul de istorie literară pe care Alex Ştefănescu
i-l consacră lui Gheorghe Grigurcu, în care vede „un
exilat în propria lui ţară“; eseul inteligent al lui
Horia Gârbea intitulat Tetralogia răului; relatarea lui
Tudorel Urian despre simpozionul internaţional
organizat la Sighet de Fundaţia Academia Civică,
cu tema Centenarul revoluţiei din octombrie. 100
de ani de represiune; textele de omagiere colegială
scrise de Dan Stanca şi Emil Lungeanu la
aniversarea a 75 de ani împliniţi de directorul
revistei; Domeniul universal, capitolul de
literatură străină cu traduceri de Linda Maria
Baros, Tudora Şandru Mehedinţi, Victor
Ivanovici şi Ana Laura Cocora; cronica de
arte vizuale a Iolandei Malamen care vorbeşte despre
„farmecul şi «viciile» naraţiunii“; cronicile lui Ioan
Buduca (la volumul Frica de Eugen Suciu), Paul Aretzu
(la Copiii războiului de Varujan Vosganian), Carmen
Ardelean (la noul roman Logodnica de Doina
Ruşti); paginile de istorie literară (Anastasia Dumitru
despre N. Steinhardt, Dan Ionescu despre Caragiale
şi Dan Gulea despre romanul Balaurul al Hortensiei
Papadat-Bengescu); prozele publicate de Cornel Nistea
şi de Emil Lungeanu; şi, ca să încheiem simetric această
consemnare, încă o pagină de poezie care se reţine,
datorată lui Gellu Dorian, un autor care are capacitatea
de a se reînnoi permanent: „Nu e zi lăsată de la
Dumnezeu/ să nu am de-a face cu durerea,/ leacuri
am şi mi le iau din greu/ ca săracul din nimic averea,//
iar când mi se face chinuri vrerea/ dau cu zaru şi-mi
refac puterea/ pe care mi-o ştiu doar eu.“
Înţelesul ascuns în cuvinte
Cine citeşte REVISTA LITERARĂ, publicaţie
de literatură şi de dialog cultural, editată la Chişinău
de Uniunea Scriitorilor din Moldova, iese de două
ori în câştig: fiindcă se întâlneşte cu nume importante
ale literaturii române şi de pe un mal al Prutului
(Leo Butnaru, Grigore Chiper, Mircea V. Ciobanu,
Teo Chiriac, Emil Galaicu-Păun, Eugen Lungu), dar
şi de pe celălalt (Ion Pop, Ana Blandiana, Răzvan
Voncu). Astfel, în numărul 10/2017, găsim o excelentă
tabletă a Anei Blandiana intitulată Lingvistică şi
istorie: „Din copilărie încă – de pe când am început
să fiu atentă la capacitatea cuvintelor de a spune
mai mult decât au oamenii intenţia să exprime prin
ele – am fost fascinată de uşurinţa cu care se adoptase
pentru lumea de dincoace de Cortina de Fier apelativul
«lagărul socialist». Şi asta nu de către ceilalţi, care
ar fi putut astfel să definească infamant lumea
căzută sub dominaţie sovietică, ci chiar de către
responsabilii acestei lumi. În dicţionare – chiar şi
în cele ale perioadei respective – cuvântul lagăr era
definit ca un spaţiu de detenţie, ca un loc în care
erau ţinuţi prizonieri, încât, semantic vorbind,
«lagărul socialist» nu putea să însemne decât
acea parte a Europei în care popoarele erau private
de libertate. Iar impunerea – de altfel, cu mândrie
– a sintagmei de către conducătorii acelei lumi
echivala cu o recunoaştere a caracterului ei
concentraţionar şi cu o mărturisire. Această involuntară
mărturisire mă fascina cu atât mai mult cu cât
explicaţia adoptării formulei era slugărnicia faţă
de limba rusă, în care termenul avea, se pare, alte
conotaţii; slugărnicie care se transforma – fără ca
nimeni să observe – într-o autodemascare. Lingvistica
reuşea să exprime ceea ce istoria nu-şi putea permite
să facă.“ Pe cât de simplă, pe atât de subtilă se
dovedeşte a fi această exemplificare a Anei Blandiana
despre puterea ascunsă a limbii, despre înţelesurile
necontrolate din cuvinte.
Trecutul se rescrie
Revista LETTRE INTERNATIONALE, în
nr. 103/ toamna 2017 (un număr foarte bun, ca
de obicei), ne aduce aminte că în anul 2017 s-au
împlinit 100 de ani de la ceea ce s-a numit mult
timp Marea Revoluţie din Octombrie. Astfel, este
publicat eseul intitulat Anul roşu, în care Georges
Nivat răspunde extrem de nuanţat şi de convingător
la întrebarea de ce regimul Putin şi întreaga
societate rusă arată o evidentă reticenţă privind
celebrarea Marii Revoluţii din Octombrie (din
25 octombrie, după calendarul iulian sau din 7
noiembrie, după calendarul gregorian). Să
urmărim o parte din explicaţiile lui Nivat:
„Revoluţia din 1917 se compune din două revoluţii.
Alexandr Soljeniţîn şi-a oprit fresca istorică
Roata roşie în aprilie 1917, estimând că totul
fusese jucat, că liberalii care luaseră frâiele
revoluţiei începute pe străzile şi în cazărmile
din Petersburg în februarie 1917 pierduseră
totul. Şi că, una peste alta, ceea ce se întâmplase
în octombrie era doar urmarea logică. Aşadar,
a corectat vulgata comunistă: a detronat luna
octombrie «în favoarea» lunii februarie. Probabil
că greşeşte, fiindcă nimic nu era jucat dinainte.
Detaliile înlănţuirii evenimentelor, dezintegrarea
armatei (tatăl lui Soljeniţîn era fără îndoială
un ofiţer liberal, care, venit în permisie în
1917, a murit într-un accident de vânătoare,
din lipsa îngrijirii medicale), încăpăţânarea
lui Lenin faţă de opiniile a doi dintre tovarăşii
săi cei mai apropiaţi (Zinoviev şi Kamenev)
au schimbat cursul istoriei. A mai fost şi
disoluţia manu militari a Adunării Constituante
reunite în ianuarie 1918, în care bolşevicii
nu obţinuseră majoritatea, care revenea
socialiştilor revoluţionari şi menşevicilor,
partide burgheze fiind şi ele reprezentate.
Şi, în definitiv, în luna Octombrie a fost
schimbat chipul Rusiei şi cursul istoriei
secolului al XX-lea. Astfel, comemorarea
lui 1917 nu e lesnicioasă, fiindcă e vorba
de două revoluţii opuse, din care cea dintâi
e «adevărată» revoluţie, iar cealaltă o
lovitură de stat care va deveni rapid o
«Revoluţie» sacralizată.“ Trecutul se rescrie
permanent: aşa că nu ne mirăm de impasul
autorităţilor ruse de astăzi care nu ştiu
cum să sărbătorească şi să prezinte public
o revoluţie, cea din octombrie, care, în
realitate, n-a fost decât un puci prin care bolşevicii
conduşi de Lenin au preluat puterea.
Un film documentar:
semnal de alarmă
la început de an
La începutul acestui an, în două seri, TVR
a difuzat un film documentar excepţional intitulat
Înainte de potop. Între producători îl găsim de
Leonardo DiCaprio, iar producător executiv este
Martin Scorsese. Celebrul actor american deţinător
al Premiului Oscar, care e şi un important activist
ecologist, având calitatea onorifică de ambasador
al păcii, este protagonistul peliculei: narator, reporter,
martor, personaj, este cel care duce în spate povestea
şi, cu faima câştigată prin cinematografie, atrage
atenţia publicului asupra unui subiect îngrijorător
privind viitorul planetei. Despre ce este vorba? E pusă
în discuţie încălzirea globală şi, în fond, fragilitatea
planetei noastre în ecuaţia cosmică. Sursele de energie
folosite astăzi în exces, combustibilii fosili (petrolul,
cărbunele, gazele minerale), emană în atmosferă uriaşe
cantităţi de dioxid de carbon, ceea ce are ca efect
încălzirea globală, iar aceasta schimbă clima şi ameninţă
echilibrul Pământului: gheţarii din Groenlanda şi de
la Polul Nord se topesc, creşte nivelul mărilor şi oceanelor,
uriaşe suprafeţe de litoral, de la insule idilice din Pacific
până la regiuni cum ar fi Miami şi întreaga Florida sau
Long Beach din California, sunt ameninţate să fie
acoperite de ape, se schimbă dramatic clima, întreaga
configuraţie a vieţii pe pământ. Actorul s-a deplasat
în zone periclitate, din Groenlanda până în China şi
în Canada, a stat de vorbă cu personalităţi ştiinţifice, cu
importanţi lideri ai planetei, de la Papa Francisc la Barack
Obama, care priveşte cu exemplară luciditate fenomenul
încălzirii globale ca pe o problemă de siguranţă naţională,
căci, observă fostul preşedinte american, dispariţia
sub ape a unor teritorii şi deşertificarea altora vor face
să se împuţineze resursele, iar statele lumii se vor lupta
pentru spaţiile vitale rămase, din ce în ce mai puţine.
Concluzia acestei campanii este clară: pericolul este uriaş,
degradarea se produce într-un ritm teribil, dar încă se mai
poate salva totul, trebuie redusă încălzirea globală, trebuie
folosite surse de energie regenerabilă nepoluante. E de
precizat însă că, în 2016, când a fost făcut filmul, răul era
mai mic decât astăzi şi existau unele speranţe, căci tocmai
se semnase Acordul de la Paris asupra schimbărilor climatice.
Între timp, sub noua administraţie de la Washington, Statele
Unite s-au retras din acest acord.
