un edificiu de patrimoniu

Ne-a căzut cu întîrziere în mînă un volum de referinţă privind Biserica Episcopală de la Curtea de Argeş, coordonată de distinsul Nicolae Şt. Noica, un specialist în istoria clădirilor de patrimoniu din România. Colaboratorii volumului (Istoria restaurării Bisericii Episcopale de la Curtea de Argeş, Editura Vremea, 2017) sunt arhitecţi, precum Peter Derer, Horia Moldovan şi Sidonia Teodorescu, sau istorici, ca Alexandru Istrate. Restaurarea s-a făcut între anii 1863 şi 1886 şi a avut o istorie încordată, presărată de conflicte. Proiectul a început cu stîngul, Filip Montoreanu, arhitectul însărcinat cu lucrările de reabilitare, dovedindu-se neglijent şi, pînă la urmă, incompetent. Titu Maiorescu, ministrul Cultelor în 1874, l-a „desărcinat“ pe Montoreanu de misiunea refacerii edilitare şi a cerut sprijinul arhitectului francez Viollet-le-Duc, nimeni altul decît constructorul Ateneului francez şi restauratorul Catedralei Notre-Dame din Paris. Neputîndu-se deplasa în Valahia, Viollet-le-Duc îl va recomanda pe cel mai apropiat colaborator al său, Émile-André Lecomte du Noüy, de numele căruia se va lega refacerea definitivă, după o tehnică de vîrf în epocă, a bisericii în care odihnesc oasele regilor români. Bogat ilustrată cu fotografii şi cu o suită de documente de arhivă, volumul impune prin calitatea grafică şi prin acurateţea informaţiei.

où sont les neigesd’antan?

Atmosfera perioadei electorale de la Uniunea Scriitorilor nu e nici pe departe cum ne-am aştepta să fie, la această organizaţie reprezentativă a scriitorilor din România; în loc de o atmosferă de normalitate, civilizată, amicală, cu dezbateri de idei şi de programe, cu manifestarea puternică a solidarităţii dintre literaţii români care stau uniţi în faţa atâtor provocări şi primejdii, avem una de o maximă încleştare. Totul arată ca un câmp de luptă, în care o comunitate se află sub un asediu prelungit şi aberant. De ce se întâmplă asta? Între cauze trebuie să reţinem atitudinea unuia dintre candidaţii la funcţia de preşedinte, care practică o campanie murdară, deşi s-a angajat public să no facă. El nu se comportă ca un competitor dinăuntrul breslei, ci ca un străin care vrea să destructureze şi să cucerească o instituţie pe care n-o cunoaşte şi n-o respectă, faţă de care s-a ţinut mereu departe. Publicând aproape zilnic ultimatumuri belicoase, într-un stil, vai, agramat, el acţionează de parcă ar urmări s-o distrugă prin orice mijloace: prin obstinată căutare a nodului în papură, prin şicanări, hărţuire, prin manipulări, prin diseminarea de informaţii false, prin acuzaţii mincinoase, prin rea credinţă şi suspiciune, prin procese de intenţie, prin întoarcerea pe dos a adevărului. Cei mai vârstnici, care au participat la acele evenimente, ne povestesc nostalgici despre alegerile de altădată şi le înţelegem melancolia şi regretul. De pildă, despre alegerile din anul 1981, pe vremea dictaturii: ce climat formidabil a fost atunci, ce preocupări înalte, ce lecţie de unitate, de curaj şi de responsabilitate au dat membrii USR, ce stare de prietenie şi ce dorinţă de a-i pune în frunte pe cei mai prestigioşi, pe cei mai buni, pe cei mai demni. Iar astăzi, câtă ferocitate. Generaţiile actuale se manifestă ca şi cum ar fi pierdut un element important din constituţia lor sufletească: sentimentul de onoare şi de corectitudine, de verticalitate manifestată în orice situaţie. Cei de azi par să-şi reprezinte lumea ca şi cum ar fi compusă doar din tâlhari şi din agresori care vor să cucerească şi să distrugă. E deprimant.

adevărul întors pe dos

Între acuzele aduse de acel candidat actualei conduceri a Uniunii Scriitorilor, câteva se repetă şi sunt enormităţi, prezentând răsturnat situaţia reală. Astfel, conducerii Uniunii Scriitorilor i se reproşează ceea ce, de fapt, constituie un merit evident al echipei care a performat în condiţii deosebit de grele. Şi anume: i se impută că a salvat Uniunea de la faliment, că a redresat financiar instituţia, că a găsit, cu eforturi uriaşe, surse de finanţare pentru funcţionare şi proiectele sale, în fine, că a ajuns la un buget anual decent. Apoi, conducerea Uniunii Scriitorilor e învinuită şi că a cheltuit bani pentru angajarea unui birou de avocatură, dar nu se spune că Uniunea Scriitorilor a fost târâtă de un grup de agresori în peste o sută de procese! Uniunea Scriitorilor era obligată să se apere în justiţie. Şi s-a apărat câştigând toate procesele de până acum. Altfel, la ora aceasta, Uniunea Scriitorilor, probabil cea mai puternică asociaţie scriitoricească din Europa, n-ar mai exista, iar organizaţia noastră, care numără peste 2600 de membri, ar fi fost înlocuită cu o falsă asociaţie de apartament (sau de gheretă!), care numără între 7 şi 27 de persoane. Ceea ce, desigur, ar fi fost catastrofal. Dar, e de spus, pericolul n-a trecut, fiindcă tentativele demolatoare nu s-au oprit. Aşadar, în cazul de faţă, acel candidat la funcţia de preşedinte îl socoteşte vinovat pe cel atacat, fiindcă se apără, iar nu pe cel care atacă! Strâmbă logică, bolnăvicioasă legătură cu adevărul dovedeşte respectivul candidat. Şi, în fine: acelaşi candidat, care se bate cu pumnul în piept cât de mult preţuieşte el procedurile, plânge de mila celor excluşi din Uniunea Scriitorilor. Dar uită că, prin comunicat public, la vremea respectivă, conducerea USR i-a prevenit pe toţi membrii săi să nu participe la acele adunări generale nestatutare, convocate de grupul Cipariu-Teodorescu-Iaru, fiindcă participând se situează în afara Statutului şi îşi vor pierde calitatea de membri ai USR. E de la sine înţeles: nu poţi să fii membru al unei organizaţii căreia nu-i respecţi statutul şi căreia, deci, nu-i recunoşti existenţa, nici conducerea legal aleasă, reconfirmată în instanţă. Or, ei, participând nu o dată, ci de trei ori, în trei ani la rând, la acele pretinse adunări generale şi apoi mergând în justiţie pentru a înscăuna „noua conducere“, asta au făcut: au negat existenţa singurei Uniuni a Scriitorilor recunoscută în instanţă. În rezumat: acei membri excluşi, în realitate, n-au fost excluşi, ci s-au exclus ei înşişi. Pentru ei, Uniunea Scriitorilor nu există, există Uniunea Cipariu-Teodorescu- Iaru, cu maximum douăzeci şi ceva de persoane. Nu e cinism, e doar constatare firească: acei foşti membri ai Uniunii Scriitorilor trebuie să-şi ceară drepturile la Uniunea Cipariu-Teodorescu- Iaru, la care au aderat în cunoştinţă de cauză.

revista revistelor
publicaţii de limbă română în Israel

Vorbim adesea cu nostalgie de comunitatea de origine română din Israel, în care vedem un crâmpei din istoria vechii Românii şi, totodată, o insolită prezenţă a limbii şi culturii noastre în Orientul Mijlociu. De altfel, oricine a călătorit în Ţara Sfântă a remarcat prezenţa lor în viaţa publică israeliană, în toate domeniile.
Evreii români sunt, însă, şi o comunitate de cultură activă, nu doar vorbitori pasivi de română. Asociaţii şi cercuri culturale, ziare şi reviste, edituri şi întâlniri periodice ale originarilor din România alcătuiesc peisajul unei vieţi culturale susţinute, care cultivă tradiţii româneşti, valori evreo-române şi edifică o punte de legătură cu ţara de origine. Câţiva dintre scriitorii israelieni de limbă română sunt, de fapt, scriitori români cu drepturi depline, membri ai Uniunii noastre, iar alţii sunt gazetari cu vechi state de serviciu, înainte şi după stabilirea în Israel.
Ne face plăcere să semnalăm publicului nostru două periodice româneşti din Israel, semnificative pentru nivelul lor cultural şi jurnalistic.
Primul este cel mai important ziar de limbă română din Israel. JURNALUL SĂPTĂMÂNII (preşedinte de onoare, ing. Baruch Tercatin, director, Doina Meiseles), beneficiind de o redacţie remarcabilă – Jean Steiger, Zoltan Terner, Ivan Lungu, Biti Caragiale, Mario Nando Varga, Carol Feldman, Roni Căciularu, Adrian Grauenfels, Viorel Maier, Luiza Kohn –, este o publicaţie de 32 de pagini, care oferă o privire de ansamblu, săptămână de săptămână, a realităţii israeliene, româneşti şi internaţionale. Ziarul are corespondenţi în România, în Germania şi Canada, precum şi o bogată listă de colaboratori, ca Riri Manor, Hava Haas, Liana Saxone-Horodi, Mirel Horodi sau Arnold Helman.
Din numărul recent (556, de joi, 22 martie), semnalăm pagina consacrată unui concert românesc la Academia de Muzică şi Dans din Ierusalim, profilul literar Norman Manea, semnat de Adrian Grauenfels, rubricile lui Baruch Tercatin, Lucian Zeev Herşcovici, Sergiu Brandea şi Carol Feldman, cronica muzicală (Opera „Don Carlos“ la Teatrul Liric din Tel Aviv, de B. Gal- Goldenthal), teatrală (Idishpiel – un teatru cu tradiţie şi inovaţie, de Liana Herman) şi, nu în ultimul rând, reportajul consacrat matineului Editurii 24: ORE, de Martha Eşanu.
EXPRESS MAGAZIN. REVISTA MEA, cealaltă publicaţie editată de Doina Meiseles, are un profil de tip magazin, cu un accent pus pe cultură şi divertisment, şi rubrici de Dorel Schor, Mircea Radu Iacoban, Arnold Helman, portrete Maia Pliseţkaia, Sharon Stone, Marlene Dietrich şi Jean Gabin.
Ambele publicaţii atestă un ridicat nivel cultural şi un efort sistematic de păstrare a tradiţiilor presei româneşti de calitate. Se cuvine ca ele să fie mai bine cunoscute şi de către publicul din ţară, ca o simbolică legătură spirituală peste Mediterana.