din sumar
REVISTA LITERARĂ (nr. 1, 2018), care apare
la Chişinău (editori: Uniunea Scriitorilor din Moldova
şi Uniunea Scriitorilor din România-Filiala Chişinău),
ne întâmpină cu un sumar consistent, care merită
să fie consemnat. Editorialul semnat de Mircea V.
Ciobanu îi are în atenţie pe scriitorii şaptezecişti
(cei de dincolo de Prut) ajunşi acum la şaptezeci
de ani. Ni s-a părut binevenit şi fragmentul reprodus
dintr-un volum apărut la Polirom în care Toma
d’Aquino vorbeşte despre „tirani, regi, glorie şi
răsplată“. La Rubrica Mirador, Ion Pop scrie despre
„reunirea prin poezie“, comentând lirica lui Grigore
Chiper, iar Teo Chiriac, sub semnul Teofaniilor în
format A4, glosează despre „ziua de ieri a zilei
de mâine“. Sunt prezenţi în paginile revistei şi alţi
scriitori români de dincoace de Prut: Răzvan
Voncu, cu „două observaţii despre Eminescu post
festum“ şi Ana Blandiana cu Fragmente. Eugen
Lungu intervine într-o polemică derulată chiar
la Bucureşti, în paginile revistei noastre, între
Alex Ştefănescu şi Ştefan Cazimir. Am citit cu
interes şi un text inedit de Serafim Saka intitulat
Regele părinţilor noştri, dar şi eseul O, Zigule,
cât eşti de Freud! de Nicolae Leahu, poemele lui
Gellu Dorian, proza publicată de Emil Galaicu-
Păun, Jurnalul din anul 1971 al lui Leo Butnaru,
debutul în poezie al Iuliei Iaroslavschi, poemul
intitulat Chiar aşa al lui Arcadie Suceveanu şi,
în fine, pagina de versuri a poetului ceh Michal
Šanda tradusă de Mircea Dan Duţă.
în tren
Actorul şi muzicianul Tudor Chirilă a
postat pe internet un filmuleţ în care apărea el însuşi,
precizând că se află în compartimentul unui tren
care străbate distanţa de aproape cinci sute de kilometri
dintre Paris şi Lyon în circa două ore. Apoi, firesc,
artistul îşi amintea de starea jalnică a căilor ferate
de la noi, calcula în cât timp se parcurge o asemenea
distanţă cu trenuri româneşti şi accentua cu amărăciune
„Aici sunt îngropaţi banii noştri“. Nu ni s-a părut
nimic reprobabil sau deplasat în postarea lui
Tudor Chirilă. Dar o televiziune, Antena 3 (unde am
şi văzut postarea cu pricina), a găsit de cuviinţă
să-l critice şi, de fapt, să tabere pe el: cu reproşuri şi
insinuări de inspiraţie stalinistă („Dar ce căuta el
în Franţa?!...“) sau cu urecheli de tipul „De ce nu vede
el că, la noi, căile ferate acordă călătorii gratuite pentru
elevi şi studenţi de sute de milioane de lei anual…“ şi
altele de acelaşi fel. Sinceri să fim nu putem să înţelegem
mentalitatea acelor comentatori (Alessandra Stoicescu,
dl Pieleanu): cât de mare să fie antipatia ta faţă de
o persoană încât să te orbească şi să negi evidenţa,
făcându-te să ataci acea persoană şi atunci când are
dreptate? Fiindcă şi comparaţia lui Tudor Chirilă
între trenurile din Franţa şi din România, şi concluzia
trasă erau îndreptăţite: nu e limpede şi dramatic
pentru oricine faptul că în România de astăzi
infrastructura căilor ferate e la pământ, de la linii
nemodernizate, la trenuri vechi, ponosite, cu accidente
din ce în ce mai dese, cu viteze de melc şi întârzieri
de zeci şi sute de minute, cu o mizerie de nedescris
în vagoane?! Şi apoi: am văzut, e drept la altă televiziune,
Digi 24, un reportaj despre starea gărilor, unele din
ele clădiri de patrimoniu, din diferite locuri din ţară:
e jalnică, te iei cu mâinile de păr, au ajuns nişte ruine
la propriu, în care poţi filma liniştit scene dintr-un
film de război, cu un bombardament ce tocmai a
făcut ravagii.
macaraua uitată în casă
Şi àpropos de sutele de milioane de lei
cheltuiţi de autorităţi pe transportul gratuit
al diferitelor categorii de călători: sunt bani
aruncaţi, gest populist care, probabil, speră
ei, iniţiatorii, le aduce voturi, dar care nu
îmbunătăţeşte viaţa oamenilor din această ţară.
Aceşti responsabili guvernamentali/politici nu
trebuie să acorde pomeni din astea triste, dacă
le pasă de cei pentru care s-ar cuveni să lucreze,
ci trebuie să investească în ceea ce e cu adevărat
important: să modernizeze căile de rulare şi să
achiziţioneze trenuri moderne, de mare viteză, nu
să rămânem cu infrastructura asta nefuncţională,
având termenul de garanţie expirat, de-acum cincizeci
sau o sută de ani. Şi, chiar dacă nu este efectul
unor calcule politicianiste, un asemenea mod de
acţiune (e vorba de gratuităţi) arată ce înseamnă
să faci lucrurile fără cap. A da gratuităţi pe o cale
ferată care se prăbuşeşte la propriu e totuna, în opinia
noastră, cu a ridica o casă uitând macaraua înăuntru:
eşti silit la sfârşit să dărâmi pereţii ca s-o scoţi
afară, adică nu te alegi cu nimic. La fel ni se pare şi
recenta mărire spectaculoasă, enormă a salariilor
medicilor. Degeaba le faci doctorilor salarii ca-n
Occident, dacă laşi spitalele în mizerie, fără medicamente
şi aparatură medicală, în clădiri insalubre ce stau
să cadă pe medici şi pacienţi. Raţional e să măreşti
salariile (e foarte bine, e necesar să se mărească!),
dar cu un procent rezonabil, suportabil de către
bugetul ţării şi, neapărat, simultan, să investeşti în
infrastructura medicală: una fără alta nu se poate,
e în van, sunt bani irosiţi. Singurul efect: produci
dezechilibre imposibil de gestionat în societate, între
diferitele categorii profesionale şi între angajaţii la
stat şi cei privaţi. Repetând: rămâi cu macaraua în
casă şi e musai să spargi pereţii, să dărâmi ce-ai
încercat să construieşti.
neminţind poporul
cu televizorul
Cu cât se înmulţesc vocile care transmit în
spaţiul public mesaje mincinoase care creează
confuzie şi sucesc minţile oamenilor, cu atât se cade
să-i urmărim mai atent şi să-i evidenţiem pe cei
care-şi fac cinstit şi cu profesionalism meseria de
ziarişti. Vorbind despre atitudini meritorii, în spiritul
adevărului, am nominalizat altădată persoane,
jurnalişti. De data aceasta am vrea să remarcăm o
întreagă instituţie, o televiziune, Digi 24. De la felul
cum sunt concepute şi transmise informaţiile (decent,
documentat, cu preocuparea permanentă de a se
aşeza sub semnul adevărului), până la calitatea
întregii echipe de jurnalişti (e vorba şi de pregătirea
lor intelectuală, profesională şi de onestitatea implicării
lor de partea bună a lucrurilor: iar aici s-ar cuveni
menţionaţi mai toţi realizatorii şi redactorii de la
Digi 24, de la Cosmin Prelipceanu până la Elena
Vijulie, Alice Iacobescu şi Liana Alexandru sau Claudiu
Pândaru, Florin Negruţiu şi Tudor Muşat) şi până
la calitatea invitaţilor chemaţi să se pronunţe asupra
subiectelor de maximă urgenţă, cum ar fi Cristian
Tudor Popescu, Ion Bogdan Lefter sau Ion Stanomir.
Ce constatăm urmărind programele Digi 24? Echilibru,
acurateţe, fermitate pe ton civilizat, privire pătrunzătoare
asupra realităţilor româneşti, deschidere şi bună-
credinţă. E o televiziune în care o parte a societăţii
româneşti, nu mai spunem care parte, se recunoaşte.
Ar fi minunat dacă toţi românii s-ar regăsi în modelul
de reprezentare a ceea ce se întâmplă cu noi pe care-l
promovează Digi 24.
un anunţ îmbucurător
Am sugerat, nu o dată, în acest colţ de pagină,
stringenţa unor proiecte de anvergură pentru
Bucureşti, care să redefinească, să readucă în
contemporaneitate, să modernizeze oraşul, pe
diferitele sale faţete. Acum, după aşteptări, doamna
Gabriela Firea a vorbit despre o iniţiativă urbanistică
importantă, care ne bucură şi care ne dă speranţe
că primarul general şi colega noastră, membră
a Uniunii Scriitorilor, are, în ceea ce priveşte
capitala, planuri mari, cu acea doză de
îndrăzneală şi cu acel strop de vizionarism
fără de care nu se poate. Dumneaei a anunţat
organizarea unui concurs internaţional de
arhitectură pentru restaurarea şi revitalizarea
unui spaţiu urbanistic atât de valoros din
centrul Capitalei, Bulevardul Magheru. Desigur,
ne dorim ca acest proiect anunţat să fie dus
la bun sfârşit (concursul şi apoi restaurarea în
sine). Ar fi un pas extraordinar pentru oraş,
care ar arăta că totuşi nu e imposibil, metropola
aceasta se poate schimba la faţă, poate
deveni din oraşul pe care-l iubim, dar e urât şi
e plin de hibe, un oraş iubit (chiar şi de vizitatorii
străini!) şi frumos.
din nou, (pseudo-)edilitare:
trenul Otopeni-Snagov
De peste 25 de ani, de când au luat avânt
călătoriile cu avionul, iar Bucureştii au reintrat,
cât de cât, în circuitul turistic european, o fantomă
bântuie spaţiul public românesc: metroul de la
aeroport în oraş. De prisos să observăm că, dacă
excavarea liniei de metrou ar fi început atunci, în
anii 1990, chiar şi dacă s-ar fi săpat cu lingura, până
azi, Aeroportul Internaţional „Henri Coandă“ ar
fi fost conectat la reţeaua de metrou a Capitalei.
Să spunem doar că, în locul lucrărilor concrete, se
derulează periodic spectacolul unor proiecte tot mai
fantasmagorice. În urmă cu câţiva ani, de pildă, CFR
Călători (un standard în materie de confort şi
punctualitate – vezi prima notă din această pagină)
chiar a propus, chipurile, o legătură... feroviară cu
aeroportul. Potrivit minţilor luminate din conducerea
de atunci a companiei, călătorul ardea de nerăbdare
ca, plin de bagaje şi obligat să ajungă la aeroport
cu cel puţin două ore înainte de plecarea avionului,
să parcurgă următorul traseu: cu autobuzul, tramvaiul
sau metroul, până la Gara de Nord, de acolo cu trenul
până la gara Otopeni, de acolo cu bagajele până la
un alt autobuz şi cu acel autobuz până la aeroport.
Nu s-au mirat, probabil, decât autorii minunăţiei
că nimeni nu a dorit să se supună la această corvoadă,
demnă de călătoriile cu poştalionul din Vestul Sălbatic
şi nemaiîntâlnită pe nici un aeroport din lume, iar
legătura feroviară a dat faliment.
Acum se apropie Campionatul European de
Fotbal din 2020, în care Bucureştii vor fi gazda
câtorva meciuri. Se pare că şi singura dintre gazde
al cărei aeroport nu este legat de oraş decât prin
taxiuri şi o firavă linie de autobuz (783), de mult
transformată în linie de navetă pentru comunele
de pe parcurs. În loc să direcţioneze de urgenţă
fonduri pentru construcţia liniei de metrou între
aeroport şi Capitală, guvernanţii agită din nou
fantoma... legăturii feroviare. Imposibilă, ca legătură
directă, din cauză că între linia ferată şi aeroport
trece DN1.Nimănui nu-i dă prin minte, desigur, că
se poate face ceva foarte rapid: un scurt tunel pe
sub DN1, care să ajungă până la gara din Otopeni,
de unde se poate folosi ca linie de metrou... chiar
linia ferată (căci are acelaşi ecartament). Instalarea
de alimentatoare pentru metrou e infinit mai simplă
şi mai ieftină decât construcţia tunelului şi se poate
face în câteva luni. Linia respectivă ar putea fi băgată
sub pământ cu câteva sute de metri înainte de nodul
de metrou de la Gara de Nord şi, astfel, aeroportul
ar fi conectat rapid la reţeaua de metrou a oraşului.
Nici unul dintre edilii şi guvernanţii noştri,
deşi sunt mari amatori de călătorii peste hotare,
nu a observat, însă, că majoritatea sistemelor de
metrou care leagă aeroporturile de marile oraşe
sunt supraterane... Aşa e când te duci la cumpărături,
ai altele pe cap.
