răul se transformă,
nu dispare
În VIAŢA ROMÂNEASCĂ (nr. 1), Nicolae
Prelipceanu, redactorul-şef de astăzi al revistei, în
editorialul pe care-l semnează, Şocul libertăţii, ne
reaminteşte practici din presa culturală (şi chiar din
redacţia Vieţii Româneşti!), dinainte de 1989: „Pe
la începutul lunii decembrie 1989, redactorul-şef
de-atunci al Vieţii Româneşti, profesorul şi academicianul
Alexandru Balaci, ne-a comunicat că a primit indicaţia
(aşa se numea, eufemistic, orice ordin al partidului)
ca, începând cu numărul din ianuarie viitor, adică
1990, editorialul să fie scris de redactori sub semnătură.
Pentru cei care nu ştiu, trebuie să spun, editorialul
nu era, în anii aceia, cu adevărat negri (cum i-a
poreclit un dramaturg proletcultist pe cei dinainte
de ocupaţia bolşevică), nimic altceva decât o sumă
de ditirambi mincinoşi, mai mincinoşi decât oricare
alţii, la adresa lui Nicolae Ceauşescu, «marele
conducător» şi a nevestei sale, Elena Ceauşescu.
Redactorii se mai fofilau, delegând această misiune
ruşinoasă câte unui colaborator mai ahtiat să
parvină sau semnând pur şi simplu cu iniţialele
revistei. Exista şi câte un redactor/ o redactoare
mai interesat/ ă de acest subprodus, să-l producă
(sic) din motive pe care nu încerca nimeni să le
elucideze, pentru că ne bucuram cu toţii când
ni se lua de pe inimă acest pietroi. Şi cum Viaţa
Românească avea pe atunci obiceiul ca fiecare
număr să fie compus de câte un redactor, redactorul
care era responsabil de număr trebuia, din acel
moment înainte, să scrie editorialul numărului
respectiv şi să-l semneze cu numele său, în
nici un caz cu vreun pseudonim.“ E un exerciţiu
de memorie binevenit, pentru comparaţie. Se
vede din ce spaţiu carceral am ieşit. Grav este
că, din păcate, sunt semne că am nimerit din
lac în puţ. Răul de astăzi este de altă natură, dar
este insidios şi la fel de mare: oricum, pare lipit
definitiv de firea noastră.
capitala, un oraş bolnav
incurabil?
E oare exagerat să comparăm capitala cu
un organism cuprins de o boală ce înaintează
implacabil, până la blocajul absolut? Sufocat de
poluare, invadat ca de o molimă de tarabe şi
magherniţe a căror urâţenie e greu de descris
(vezi intrarea în oraş prin Voluntari şi Colentina),
dezvoltat haotic, cu străzi (de fapt, uliţe!) fără
canalizare şi apă curentă, neasfaltate, cu un
trafic insuportabil (Bucureştiul este unul dintre
cele mai aglomerate oraşe din lume!), cu o
infrastructură de transport total depăşită (îi
lipsesc parcări, centuri ocolitoare, poduri, pasaje
rutiere, linii de metrou, autobuze şi tramvaie
moderne), cu fondul de clădiri istorice lăsat
de izbelişte, cu maidane la tot pasul, de parcă
tocmai a ieşit dintr-un război devastator, oraşul
acesta chiar pare un bolnav căruia medicii
nu-i mai găsesc leacul. Totuşi, nu e totul pierdut:
câte ceva s-ar mai putea rezolva, dacă ar exista
voinţă şi, desigur, dacă s-ar acţiona cu cap. De
pildă, în chestiunea locurilor de parcare: s-ar
putea întreprinde un plan coerent pentru întregul
oraş, identificându-se locurile virane (sunt o
droaie, chiar în centru!), acolo unde, acum, cresc
nestingherite bălării şi se lăfăiesc gunoaie. Ei
bine, în acele spaţii s-ar putea construi parcări
supraetajate. Cât despre maşinile oprite haotic
pe căile rutiere, care zăpăcesc traficul, poliţiştii
stradali (unde sunt oare, de ce nu fac ce se
cade făcut?) ar trebui să intervină imediat şi
să interzică oprirea aiurea. Aşa cum se întâmplă
în celelalte ţări din Uniunea Europeană. Cât
despre parcajul stradal, el s-ar cuveni pus sub
reguli stricte, tot ca în celelalte mari oraşe
europene: doar în zone special marcate şi,
bineînţeles, în schimbul unui tichet de parcare
care să poată fi luat de la automate speciale
instalate pe trotuar. Dar, probabil, cerem prea
mult. Şi atunci n-avem decât să ne împăcăm
cu soarta amară: rămânem cu capitala
noastră aşa cum e, îngropată în haos şi
nedezvoltare.
jurnalişti de vocaţie
Sunt tot mai mulţi ziarişti şi „analişti“
care, prin mesajele emise în spaţiul public, îl
infestează cu puncte de vedere aberante, cu
prezentări distorsionate ale realităţilor româneşti.
De ce fac asta? Unii dintre ei au o gândire precară,
sunt incapabili să înţeleagă şi să exprime adevărul.
Alţii sunt doar oportunişti, simbriaşi total
dezinteresaţi de veridicitate şi, în schimb, ghidaţi
de interese personale. Răul pricinuit de ei, să
menţionăm, este uriaş: mai ales că îi prostesc pe
atâţia concetăţeni de-ai noştri care, fără instrucţie
şcolară, neinformaţi, nu sunt în stare să judece
cu capul lor. De aceea, merită să-i numim pe
ziariştii de vocaţie, tot mai puţini, care nu abdică
de la datoria lor publică principală, aceea de a
spune adevărul. Unul dintre ei este jurnalistul şi
scriitorul Cristian Tudor Popescu. În fiecare joi,
la Digi Tv, într-un dialog cu Cosmin Prelipceanu,
el se pronunţă extrem de pătrunzător pe temele
cele mai preocupante ale actualităţii politice şi
sociale de la noi. În analizele sale, arată şi o perfectă
cunoaştere a situaţiilor discutate, dar şi capacitatea
de a argumenta logic, şi onestitate a opiniilor,
dar şi o inteligenţă tăioasă, şi curaj (care ţine, în
fond, de normalitatea pe cale de a se pierde), dar
şi un talent expresiv, ce vine din calitatea lui de
prozator. Din nefericire, astăzi, lucrurile s-au
degradat atât de tare încât nici o voce atât de
puternică precum a lui nu mai are răsunet. În
babilonia de vorbiri confuze, în spaţiul bântuit
de fake news, adevărul nu-şi mai poate face loc
spre minţile oamenilor, ca şi cum ar fi pus să
înainteze nu prin aer, ci prin pâslă.
texte de calitate
În LUCEAFĂRUL DE DIMINEAŢĂ (nr. 1),
Dan Cristea scrie despre „surâsul lui Eminescu“
şi despre cum era înţeles acesta de contemporanii
poetului: „Astfel, despre acest «biografem» (în
accepţia lui Barthes: detaliu fragil, fără semnificaţie
valorică, venind din viaţa autorului, ca manifestare
a corpului în primul rând), se exprimă, printre
primii, Teodor V. Stefanelli, coleg cu Eminescu
la Cernăuţi şi Viena, pe acesta impresionându-l
faptul că poetul «avea un veşnic surâs pe
buze». Slavici îşi aminteşte, de asemenea, de
«veşnicul său zâmbet de pe buze», Iacob Negruzzi
îl zugrăveşte pe poetul întâlnit la Viena «cu un
zâmbet blând şi melancolic», Caragiale, înNirvana,
foloseşte aproape aceleaşi cuvinte în
descrierea surâsului eminescian. În 1882,
regina Elisabeta (Carmen Sylva) îl primeşte
pe poet la Palatul Cotroceni, iar Elena
Văcărescu rememorează spusele reginei:
«Avea pe chip acel vag surâs crispat şi
copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui
Shelley».“ În acelaşi număr al revistei, Alex
Ştefănescu îi consacră două pagini Monicăi
Lovinescu, în care vede „o învingătoare“:
„Prin comentariile ei de la postul de radio
Europa Liberă, Monica Lovinescu (19 noiembrie
1923 – 20 aprilie 2008) a fost decenii la rând
(şi anume deceniile şapte, opt şi nouă ale
secolului douăzeci) un fel de curte supremă
de justiţie a literaturii române. Ori de câte
ori în România comunistă cauza literaturii
părea pierdută, avocaţii ei autohtoni
nemaireuşind să se facă auziţi, mai exista
o speranţă: verdictul pe care urma să-l dea
Monica Lovinescu în cadrul faimoasei emisiuni
Actualitatea culturală românească.“ Texte de
calitate, aşadar, care ne îndeamnă să citim
revista Luceafărul de dimineaţă pe de-a-ntregul.
legăturile dintre creatori
În CONVORBIRI LITERARE (nr. 1), Ovidiu
Pecican evidenţiază o legătură importantă din literatura
română, aceea dintre Noica şi Blaga. Astfel, eseistul
de astăzi reproduce un fragment dintr-o scrisoare pe
care tânărul Noica i-o trimitea, la 4 iunie 1934, scriitorului,
filosofului şi diplomatului aflat pe atunci în
misiune în străinătate: „Îngăduiţi-mi să vă spun şi
de astă dată cât de nepreţuită mi se pare munca
d-voastră filosofică. E probabil că ştiţi de câtă stimă
vă bucuraţi printre cărturarii noştri, dar nu ştiţi,
desigur, sau nu ştiţi destul ce răsunet au lucrările
dumneavoastră în spiritul câtorva tineri de elită, pe
care îi văd împrejurul meu.“ Acest ataşament faţă
de opera filosofică blagiană, pe care tânărul Noica şi-l
mărturisea epistolar, avea să se manifeste de altfel,
aşa cum arată Ovidiu Pecican în articolul din
revista ieşeană, în analize temeinice cu care, în epocă,
autorul de mai târziu al Devenirii întru fiinţă a
întâmpinat apariţia cărţilor de filosofie publicate
de Lucian Blaga. Astfel de axe, stabilite între marii
creatori, arată că o existenţă sub semnul firescului
a unei culturi presupune continuitate, coerenţă şi
recunoaştere a valorii celuilalt. Numai astfel o cultură
e vie şi e durabilă. Din acelaşi număr al revistei, am
citit cu interes şi cercetarea Ioanei Diaconescu (cercetare
nu fără legătură cu Constantin Noica!) despre detenţia
şi suferinţele lui Vladimir Streinu în temniţele comuniste,
ca membru al „lotului Noica-Pillat“.
