Proza are o casă a ei
Ne convingem că n-am greşit când
am lăudat, la înfiinţare, PROZA 21,
revista literară şi de arte vizuale pe
care o scoate Aurel Maria Baros, ajutat
de Marius Miheţ, Emil Lungeanu şi
Alistair Ian Blyth. Publicaţia, paginată
pe cât de simplu pe atât de elegant,
se dovedeşte şi la numărul 2/ 2016
foarte bine făcută, selecţia textelor
şi a autorilor demonstrând un gust
sigur. Astfel, la rubrica Bucureşti.
Proza sunt prezenţi Dan Stanca, Florin
Toma, Gheorghe Iova, Şerban Tomşa,
Varujan Vosganian. Sub genericul
Bump mapping, ne întîlnim cu Gheorghe
Schwartz, Petru Cimpoeşu şi Ovidiu
Dunăreanu. Spaţiul global e ilustrat
cu proza lui Matei Vişniec (Franţa) şi
a lui Nicolae Spătaru (Republica
Moldova), iar traducerile din prozatori
români în alte limbi şi din prozatori
străini în româneşte îi aduc în atenţie,
cu fragmente din literatura lor, pe
Doina Ruşti, Răzvan Petrescu, Ştefan
Dumitriu, pe de o parte şi, pe de altă
parte, pe Fernando Vallejo. Interesant
este şi interviul pe care Marius Miheţ
i-l ia lui Alexandru Ecovoiu. Revista
propune un tânăr prozator, Mihai
Bogdan Ionescu-Lupeanu, iar Angelo
Mitchievici, Emil Lungeanu şi Marius
Miheţ recenzează recente volume de
proză. Am reţinut şi cele două eseuri
ale lui Aurel Maria Baros: Prozatori
de azi. Mutanţii şi Cei care strică
jocurile: Mircea Horia Simionescu.
Partea vizuală a revistei este asigurată
de fotografiile unei artiste din Franţa,
Mita Vostok. În fine, invitat să facă
un exerciţiu de autoplastie este Horia
Gârbea, care se confesează fără
menajamente: „O a treia sau a nu
ştiu câta trăsătură negativă, care îmi
blochează adesea şansele de a fi
un bun meseriaş, este instinctul social
dezvoltat. În loc să stau acasă şi să
citesc, să traduc liniştit, să scriu fără
grabă şi luând seama ca nefasta
uşurinţă să nu mă împingă la exces,
eu simt nevoia de a ieşi în public, de
a răspunde la comenzi…(…) Se spune
că vârsta aduce înţelepciune. Eu
nu cred deloc asta şi, în cazul meu,
lucrurile mi se pare că stau tocmai
pe dos.” De citit.
Veşti din paradis
Ca de fiecare dată, şi în acest
număr al revistei ORIZONT (nr. 1/
2017), citim cu plăcere corespondenţa
provensală semnată de Ioan T. Morar.
Acum el descrie o călătorie, cu
popasuri, până la Isle-sur-la Sorgue,
călătorie făcută cu maşina, împreună
cu familia, în ultima miercuri din
an, când marele turism s-a încheiat
şi a venit, în fine, vremea micului
turism, al localnicilor: „Ne-am văzut,
care va să zică, fiecare de drum.
Al nostru ducea spre Gordes, socotită
de multă lume drept cea mai frumoasă
comună din Franţa. Nu le-am văzut
pe toate, dar locul ei într-un top este
indiscutabil. Drumul defilează printr-un
peisaj cu livezi de măslini, podgorii
şi ferme din piatră, ascunse, unele,
după garduri vii, altele arătându-se
în toată puterea lor imobiliară. Casele
sunt scumpe în Luberon, pentru că
mulţi oameni cu bani aleg să-şi
stabilească aici reşedinţa secundară.
Pe undeva, prin zonă, are şi Charles
Aznavour o livadă de măslini şi o
casă gigantică, pe care le-am văzut
în revistele glossy.(…) Gordes, scăldat
în soarele după-amiezii, se vede
dincolo de vale ca un decor de film.
Lângă noi, alte maşini oprite, alţi
oameni scoţând sunete de admiraţie.
Un sat cocoţat pe un deal, cu biserica
impunătoare în mijloc şi case de
piatră albă ca nişte ziduri de cetate
concentrice apărând-o. Un sat care
a adunat multă «lume bună». Cele
două hoteluri de cinci stele din Gordes
sunt o mărturie că locul este privilegiat
şi pentru privilegiaţi. O privelişte
picturală care, de altfel, a atras mulţi
artişti. Marc Chagall şi Victor Vasarely,
printre alţii, au locuit aici. Alături
de cei aproape două mii de locuitori
fericiţi.” Într-adevăr, paradisiac pare
locul. Naivi, ne dăm frâu liber
curiozităţii: am vrea să-l întrebăm
pe Ioan T. Morar ce crede, cum se
simt oamenii acolo, în paradis, au
şi ei suferinţe, ca noi, cei obişnuiţi?
Cum să te apropii de Eminescu
În LUCEAFĂRUL DE DIMINEAŢĂ
(nr. 1/ 2017), am remarcat o pagină
aşezată sub semnul Eminescu,
azi, semnată de Dan Cristea. Eseul
lui intitulat Pornind de la Sonete
înseamnă o exemplară lectură critică
a poeziei eminesciene, o demonstraţie
convingătoare că lirica eminesciană
îşi păstrează intacte şi astăzi rezervele
de profunzime şi de prospeţime
expresivă: „...Totul ar putea să
rămână o simplă informaţie de şcoală,
dacă n-ar exista primul vers al celei
de-a doua terţine a sonetului, vers
care ne face să ne gândim realmente
la lucrările subconştientului în materie
de inspiraţie şi creaţie poetică, la
ceea ce Eliot numea «imaginarul
auditiv». Dar iată terţina finală, care
apare intempestiv în curgerea
poemului, în felul în care acţionează
visul: «Deodată-aud foşnirea unei
rochii,/ Un moale pas abia atins de
scânduri…/ Iar mâini subţiri şi reci
mi-acopăr ochii». Imaginea oferită
aici de poet conţine una dintre cele
mai profunde dematerializări ale
fiinţei feminine din lirica sa.
Dematerializare sau, cu alte cuvinte,
evadare din corporal, aceasta
petrecându-se pe fondul unui poem
care, printre altele, atrage tocmai
prin concreteţea imaginilor, de la
metaforele grelei ploi de toamnă
până la metaforele conştiinţei aţipinde.”
Criticul de la Luceafărul de dimineaţă
arată cum e normal să te apropii de
poezia lui Eminescu: citirea trebuie
făcută cu înţelegere şi cu migală,
cu deplasări de la poem la vers şi
de la acesta la întregul context literar,
dar şi cu toate instrumentele de
analiză critică pregătite, cu un sistem
de referinţe culturale suficient de
larg (de la Călinescu şi Schopenhauer,
desigur, la Starobinski, Eliot şi Sfântul
Augustin), încât să-l cuprindă grăitor
pe marele, pe sempiternul nostru
poet.
