Marginalia
la Gala Scriitorii Anului
Sunt de adăugat măcar două mici
note privind Gala Scriitorii Anului,
a cărei primă ediţie s-a desfăşurat la
Iaşi, la începutul lunii noiembrie.
În primul rând, se cuvine să menţionăm
numele celor doi colegi ieşeni, care
au dus greul acestei Gale şi au organizat-
o impecabil: Cassian Maria Spiridon
şi Adi Cristi. Reuşita acestui proiect
li se datorează în chip hotărâtor.
Felicitări! Şi, în al doilea rând: ţinem
să ne exprimăm o mare perplexitate
şi o mare dezamăgire. Dacă stăm
şi socotim ce scriitori s-au reunit la
Iaşi cu acest prilej, atunci constatăm
simplu că au fost prezenţi în această
Gală cei doisprezece străluciţi scriitori
ai lunii, apoi cei nouă membri ai
juriului, toţi critici literari prestigioşi,
apoi atâtea personalităţi scriitoriceşti
din întreaga ţară: laolaltă, o pleiadă
impresionantă, floarea scriitorimii
române, autori de manual, nume de
patrimoniu. Şi atunci, ne întrebăm
intrigaţi, unde au fost principalele
televiziuni şi, în primul rând, televiziunea
naţională, aceea care tocmai îşi plânge
de milă că n-are finanţare publică şi
care se laudă cum îşi îndeplineşte
misiunea nobilă de a sprijini valorile,
cultura naţională, bla-bla?!... Cum
să şi-o îndeplinească, dacă nici o
asemnea manifestare nu constituie
pentru televiziunile noastre un
eveniment, un subiect pentru o
emisiune sau măcar pentru o simplă
ştire? În condiţiile astea, chiar
totul e pierdut, nu mai e nimic de
făcut şi n-avem decât să rămânem
cu ştirile despre copiii şi femeile
lui Borcea, de exemplu, şi să ne
scufundăm în ele ca într-o mâzgă
care ne va înghiţi fără urmă.
Un gest de recunoaştere
Şi fiindcă vorbeam despre Gală.
Laureatul meritos a fost, cum se ştie,
Mircea Mihăieş, cu o carte de o valoare
ieşită din comun, Ulysses, 732. Romanul
romanului. Aşa cum deja s-a remarcat,
cartea, cu cele peste o mie de pagini
ale sale, e monumentală prin conţinut,
dar şi ca obiect, prin înfăţişarea grafică.
E cazul să pomenim, cu preţuire şi
cu îndreptăţit respect, numele editurii,
Polirom, şi, neapărat, numele editorului:
Silviu Lupescu. Aşa cum există o
excelenţă auctorială, pe care, în
paginile revistei noastre, ne străduim
s-o punem în valoare, există, iată, şi
una a editorului, la fel de importantă.
Meritele lui Silviu Lupescu sunt
incontestabile. Şi încă ceva: tocmai
se încheie colaborarea dintre editura
Uniunii Scriitorilor, Cartea Românească
şi Editura Polirom. Potrivit hotărârii
Comitetului Director şi a Consiliului
USR, de la 1 ianuarie anul viitor,
Cartea Românească va trece în
administrarea Editurii Paralela 45.
Este, aşadar, un moment de răspântie
şi, desigur, de bilanţ. În anii cât a
fost condusă de Silviu Lupescu, Editura
Cartea Românească a tipărit nu
mai puţin de 452 de volume aparţinând
unor scriitori români de astăzi. La
acestea se adaugă titlurile, numeroase,
semnate tot de scriitori români, care
au apărut sub sigla Polirom. Cifrele
arată cu limpezime cât de mult a
făcut pentru literatura română vie
Silviu Lupescu. El a pus în operă
un extraordinar proiect editorial prin
care s-a asigurat continuitatea,
supravieţuirea literaturii noastre,
într-o perioadă care n-a fost deloc
favorabilă scrisului literar. La despărţire,
Silviu Lupescu merită această
recunoaştere precum şi gratitudinea
noastră.
Băieţi deştepţi de ieri şi de azi
De citit în revista 22 (nr. 45)
articolul Afacerea Doncea. Moştenirile
lucrative ale comunismului, semnat
de Mădălin Hodor. Cine a fost Constantin
Doncea? Un „militant comunist” din
anii de început ai mişcării, care a
cunoscut urcuşuri, dar şi căderi în
dizgraţie şi care a deţinut diverse
funcţii în ierarhia de partid şi de stat,
printre care şi pe aceea de viceprimar
al Capitalei, în anii 1947 – 1948, adică
tocmai atunci când s-a constituit un
depozit cu bunuri confiscate de
Securitate de la „duşmanii poporului”,
depozit de unde se aprovizionau toţi
membrii nomenclaturii comuniste.
Aşa se face că acest Constantin Doncea,
ocupându-se tocmai de confiscarea
bunurilor şi de repartizarea lor din
acest uriaş mall comunist, a devenit
subit un mare colecţionar/ deţinător
de obiecte de artă. Povestea are şi
un epilog postdecembrist cu două
momente. În anul 2014, Casa de
licitaţii Artmark a organizat la Hotelul
Marriott din Bucureşti vânzarea
colecţei de artă „Gen. Constantin
Doncea”: evident, generalul este una
şi aceeaşi persoană cu fostul activist
de partid, fostul viceprimar comunist,
fostul turnător la depoul CFR Piteşti
şi la Atelierele Griviţa. Al doilea
moment: recent, lui Claudiu Florică,
cunoscutul personaj, unul dintre
denunţătorii din dosarul „Microsoft”,
i s-a admis cererea de executare silită
a Muzeului Naţional de Artă al României,
care trebuie să-i predea domnului
respectiv peste 100 de tablouri, 400
de icoane, şi peste 8000 de volume,
plus colecţii de timbre, monede şi
insigne. De ce?! Simplu, fiindcă
domnul Florică a cumpărat drepturile
litigioase de la moştenitorii lui Constantin
Doncea, căruia i se confiscaseră toate
aceste bunuri de către Securitate, la
moartea sa, în anul 1973. Frumoase
legături, bănoase afaceri, deştepţi
băieţi (şi ăia de ieri, şi ăştia de azi)!
Opiniile unui artist
Tot în revista 22 (dar în numărul
44), citim un interviu cu Sorin Ilfoveanu,
realizat de Brînduşa Armanca. Am
reţinut câteva dintre opiniile artistului.
Despre maestrul său, Corneliu Baba:
„Baba ne-a fost Profesor, cu majusculă.
Meşterul ne-a învăţat ce înseamnă
pictura, nu ne-a învăţat cum trebuie
să pictezi. Ne lăsa pe fiecare în
felul lui, asta era credinţa lui artistică,
spunea că trebuie să păşeşti în atelier
în vârful picioarelor, să nu deranjezi,
să laşi artistul să lucreze. Ne-a pus
în starea de lucru, care este cel
mai important.” Despre tinerii artişti
plastici (ne convingem cât de mult
seamănă ei cu tinerii din literatură!):
„Aşa e, sar etapele, vor să ajungă
celebri înainte de a învăţa alfabetul.
Nu poţi să scrii dacă nu ştii alfabetul.
Asta am simţit şi eu, că doresc să
ajungă undeva unde mulţi dintre noi
au ajuns cu trudă. Meseria asta este
un viciu, trebuie să o faci aproape în
fiecare zi ca să poţi realiza ceva.
Nu este după ureche, este după cum
îţi merge inteligenţa mâinii, pe care
o capeţi lucrând.” Despre viaţa politică:
„După «incidentul» pe care l-am avut
la ultimele alegeri prezienţiale, când
l-am susţinut pe Victor Ponta, nu mă
mai interesează absolut nimic din
domeniul politicii. Regret să spun că
nici nu merg la vot. M-am retras
de tot. Nu mai sunt interesat de viaţa
politică de la noi. Sper să apară ceva
nou, un partid nou, cu tineri, dar, cu
ce-i acum, nu prea văd că se poate
întâmpla ceva bun.” Şi, în fine, despre
campania pentru Cuminţenia
Pământului : „Mi s-a părut falsă.
Nu trebuia să se implice guvernul în
achiziţionare. Iar ideea de a expune
lucrarea la Muzeul Satului e o prostie.
Lucrarea trebuie să stea într-un mare
muzeu de artă, să aibă spaţiul ei şi
acolo să fie. Cui îi place s-o vadă va
veni.” Are dreptate maestrul.
Două interviuri
Două interviuri interesante am
găsit în ORIZONT (nr. 10). Unul,
realizat de Robert Şerban, cu Simona
Neumann, directorul executiv al
Asociaţiei „Timişoara – Capitală
Culturală Europeană”, care promite
că „în 2021, Timişoara va putea oferi
Europei un an fantastic”. Să sperăm.
Iar în al doilea dialog publicat în
revista timişoreană, Cristian Pătrăşconiu
îl are invitat pe Hans G. Klemm,
ambasadorul Statelor Unite ale Americii
în România. Diplomatul american
mărturiseşte că, student la Universitatea
Indiana, a avut doi profesori de origine
română: Nicolas Spulber, cu care a
studiat Istoria Economiei şi, mai ales,
Matei Călinescu, care, dincolo de
cursul de Literatură comparată pe
care-l preda, i-a fost un adevărat
„profesor de România”: „Felul în care
aş fi înclinat să caracterizez influenţa
profesorului Matei Călinescu asupra
mea a fost şi în direcţia respectului
faţă de România: m-a încurajat să
o descopăr, m-a introdus în literatura,
arta, muzica de aici. De asemenea,
mi-a spus câte ceva despre istoria
României. Să ne gândim: erau anii
’80. (...) România devenea tot mai
închisă, tot mai izolată. Ei bine, Matei
Călinescu m-a ajutat să fac un fel de
«spărtură» în această «Românie
interzisă» şi să înţeleg din ce în ce
mai clar cum erau lucrurile cu adevărat
acolo.” Buni sunt în viaţa elevilor
aceşti profesori, capabili să le deschidă
ochii, făcându-i să vadă ceea ce era
invizibil!
