O reuşită extraordinară
Cronicarul a asistat cu plăcere
la Gala Scriitorii Anului. Totul a
impresionat, concurând la această
reuşită extraordinară a Uniunii
Scriitorilor şi a Primăriei Iaşi.
Totul, de la locul unde s-a desfăşurat
evenimentul (în sala Chopin din
Complexul Palas, aflat în inima Iaşului,
probabil ansamblul urban – construcţia
plus amenajarea spaţiului exterior
din jur – cel mai reprezentativ apărut
în România după 1989) şi până la
deschiderea culturală şi disponibilitatea
manifestate de oficialităţile locale
prin primarul Iaşului, domnul Mihai
Chirica. Dar, pentru detalii, a se vedea
cronica evenimentului din acest
număr. În această notă dorim să
subliniem doar o idee: această gală
memorabilă a fost o sărbătoare a
literaturii române. Prin grija juriului,
a organizatorilor, a conducerii Uniunii
Scriitorilor au fost celebrate valoarea
şi performanţa din literatura noastră
de astăzi. Aşa cum constata cineva,
cei doisprezece scriitori aleşi să
ilustreze cele douăsprezece luni
ale anului sunt personalităţi marcante,
nume care-şi vor păstra nealterată
valabilitatea literară şi peste cinci
ani, şi peste cinzeci de ani şi peste
o sută de ani. A fost un privilegiu să-i
vedem reuniţi la Iaşi, în această gală,
să ascultăm textele lor literare şi
confesiunile lor emoţionante. Cronicarul
crede că prin asemenea evenimente
se produce o atât de necesară schimbare
de semn în viaţa literară de la noi,
pe calea normalizării ei: în loc să aibă
parte de indiferenţă ori chiar ură, să
fie întâmpinaţi creatorii noştri de
valoare aşa cum se cuvine, cu admiraţie,
cu meritat respect, bucurându-ne de
prezenţa lor în societatea românească.
Procesele împotriva
Uniunii Scriitorilor
D.M. Cipariu a mai pierdut un proces,
din seria de smintite acţiuni judecătoreşti
intentate Uniunii Scriitorilor. Spunem
smintite, fiindcă aceste demersuri
ale sale ascultă de o logică bizară: adică,
străluceşte soarele pe cer şi vede
asta toată lumea (vrem să spunem cei
2500 de membri ai USR care au participat
la alegeri!), iar D.M. Cipariu pretinde
că e miezul nopţii, plouă şi suflă vântul.
Aşadar, a fost respinsă cererea lui D.M.
Cipariu prin care el contesta alegerile
de la USR din anii 2009 şi 2013, susţinând
că alegerea preşedintelui a fost nestatutară.
Un comentariu am avea de făcut cu
acest prilej: nu ne miră deloc
comportamentul public al lui D.M.
Cipariu şi înverşunarea cu care duce
el această campanie murdară (cândva
poate vom face o analiză / psihanaliză
amănunţită a personajului). Dar suntem
şocaţi şi rămânem muţi de dezamăgire,
neînţelegând nici în ruptul capului cum
de s-au asociat cu el în acţiunile acestea
de tip ISIS oameni care până la acel
moment aveau, în ochii noştri, o
onorabilitate literară şi pe care nu-i
credeam complet părăsiţi de raţiune,
ca F. Iaru şi C. Teodorescu.
Apariţii editoriale recente
Cărţile au viaţa lor. Semnalăm
câteva titluri dintre noile apariţii
editoriale care ne-au sosit la redacţie:
volumul de cronici de artă plastică
semnat de Florin Toma, Tablouri
văzute dintr-o parte (Editura AdLibri);
o carte de interviuri realizate de
Adrian Alui Gheorghe cu scriitori
optzecişti şi nu numai, Câtă viaţă
atâta literatură (Editura Junimea);
două volume de poezie, Poemele
de dincolo de mine (100 de poeme,
cu o prefaţă de Ioan Holban, Editura
24 Ore) de Adi Cristi şi Culmea.
(un gând) de Adam Puslojic, Editura
Alfa. De la Editura Cartea Românească
am ales romanul Mierla neagră de
Radu Ţuculescu şi Literatura eretică.Texte
cenzurate politic între 1949 şi
1977 de Liviu Maliţa. În fine, tot lui
Adam Puslojic îi datorăm un volum
bilingv, în română şi sârbă, din lirica
lui Tudor Arghezi, intitulat Poeme şi
psalmi, apărut la Belgrad, cu sprijinul
Institutului Cultural Român.
Am citit în Steaua
În redacţia revistei STEAUA,
lucrurile se petrec aşa cum trebuie
să se petreacă: civilizat, cu preţuire
şi cu atenţia redactorilor faţă de colegii
lor. Astfel, Adrian Popescu, la retragerea
din redacţie a lui Octavian Bour
(cel care a slujit revista Steaua, dându-i
formă grafică, din anul 1970 şi până
în vara acestui an), semnează o
frumoasă evocare a graficianului:
„Avea curajul, destul de rar în epocă,
de a spune lucrurilor pe nume. «Omul
nou», dorit de Ceauşescu, era în
viziunea lui Bour un om într-un ou,
un cap ieşind din cojile unui ou...
Altădată, cum ne «spărgeam capul»
să încropim ceva la aniversarea lui
Marx, replica lui Bour ne-a uluit –
«Degeaba vă strofocaţi, cenzura ne
va scoate articolul care-l omagiază
pe Marx... şi numai mă încurcaţi, nu
aveţi fler politic, ascultaţi-mă pe
mine, Ceauşescu va trebui pus pe
primul plan, Ceauşescu despre Marx!...»
«Dar e aniversarea lui Marx!» «Nu
contează!» A avut dreptate. Bour –
o viaţă închinată artei şi revistei
Steaua, un talant dus la împlinire,
darul iniţial sporit prin multiplicarea
lui tenace, un nume respectat şi
îndrăgit.” În acelaşi număr (nr. 9,
2016), există şi un grupaj Péter
Esterházy, la despărţirea de importantul
prozator maghiar. Ruxandra Cesereanu
publică un fragment dintr-un interviu
pe care i l-a luat romancierului, în
urmă cu zece ani, la Budapesta.
Provocat să-şi schiţeze un autoportret,
Esterházy răspunde: „Întotdeauna
am fost suspicios şi am avut rezerve
faţă de literatura despre care se poate
spune de ce e bună. În mod optim
putem să spunem despre ce e vorba
într-un roman numai cu propoziţiile
cu care a fost scris... Nu există nici
un mesaj, sunt doar romane. Cred
că nu există direcţii în proză. Ci există
poetici legate de persoane.” Aşadar,
în viziunea sa, poeticile sunt strict
legate de autorii care le generează
şi sunt valabile doar folosite de aceştia.
Rememorări
Revista SCRIPTOR (nr. 11-12,
2016) publică un dialog din anul
1993 al lui Cassian Maria Spiridon
cu Cezar Ivănescu. Întrebat de ce
scrie, Cezar Ivănescu mărturiseşte:
„Răspunsul cel mai sincer şi probabil
primul pe care îl dau, ar fi: scriu
pentru că nu pot, sau nu am fost
lăsat să fac ceea ce ar fi trebuit să
fac, muzică. Dacă aş fi putut studia,
dacă aş fi putut fi un muzician instruit
de la o vârstă fragedă, cum mi-am
dorit, cum ar fi trebuit să fac, nu
aş fi scris niciodată. Consider, în mod
indiscutabil, muzica drept arta
supremă, cea care le întrece pe toate
celelalte. Şi dovadă este că, după ce
am împlinit – să spunem – o carieră
literară, am revenit, pe o cale ocolită,
la muzică. Mare parte a poemelor
mele au şi muzica lor, se cântă adică.
M-am regăsit ca un negru, sau ca
un primitiv, cu prima vocaţie, dar în
principal, din această cauză scriu,
ca o înlocuire a vocaţiei muzicale,
pe care, cu certitudine, am avut-o.”
Tot în revista ieşeană, putem citi
pagini de jurnal din anul revoluţiei
semnate de Liviu Ioan Stoiciu. Am
reţinut episodul în care poetul,
bibliotecar la Focşani, povesteşte
cum l-a cunoscut pe Virgil Măgureanu,
ce fusese exilat acolo în vara anului
1989: „Ieşim împreună din BJ, spre
consternarea colegelor de serviciu
(care se tem de exilatul bucureştean,
bănuind că Securitatea e la post):
îi spun că a mai fost cineva exilat
în Vrancea, la Soveja! Aflu că e
neştiutor de ce a intrat în dizgraţie:
atâta i s-a spus, că nu are ce să i
se reproşeze pentru ce a făcut la
locul de muncă, nu, ci pentru ceea
ce face în timpul liber! Ce făcea? Se
întâlnea cu persoane politice intrate
în dizgraţie, discutau lucruri incompatibile
cu... pedagogia lui politică. E clar,
dacă e aşa, de ce vă miraţi că aţi
ajuns la Focşani? Se simte îngrozitor
de singur aici fără familia lui (soţia,
la BCU, bibliotecară, care i-a dat
toate cărţile legate de «doctrina
politică şi puterea» sosite din străinătate,
are un băiat care a terminat liceul
şi o fată în clasa a VIII-a, toţi la
Bucureşti), fără biblioteca lui unică,
fără tabieturile lui. E întristat că
nimeni din zecile de cunoscuţi, pe
care i-a ajutat «esenţial», nu mai dă
nici un semn, că îl evită: doar
Lenormanda Florenţiu, profesoara
de muzică din Focşani, a venit să-l
încurajeze, dezinteresată!...”
