Impostură
Nu e prima oară când constat cât
de răspândit şi de acut este fenomenul
literar numit în titlul acestor însemnări.
Şi nici cauzele care i-au dat naştere.
E vorba de carenţa spiritului critic
pe fondul unui război al generaţiilor.
Fenomenul a existat şi în trecut.
De exemplu în anii 1930, când a
apărut şi termenul de tânără genera-
ţie, în opoziţie cu aceea bătrână.
Particularitatea războiului actual
se datorează sporirii nemăsurate a
spaţiului cultural, ale cărui dimensiuni
fac imposibil controlul critic. Odată
cu mass-media şi cu internetul, opiniile
şi judecăţile devin un fel de mişcare
browniană care distruge orice idee
de valoare (în cel mai bun caz, confundată
cu aceea de succes) şi, implicit,
orice ierarhie. O cultură adevărată
moare, mai devreme sau mai târziu,
în acest aer irespirabil. Ea are absolută
nevoie de o elită intelectuală care
s-o garanteze cu autoritatea ei.
Tranziţia politică actuală a condus la
discreditarea ideii de elită şi de
autoritate. Rezultatul este tocmai
proliferarea unor false valori, proclamate
în deplină iresponsabilitate de oameni
pe care mai nimic nu-i îndreptăţeşte
să joace acest rol. Poate doar inebranlabilele
lor certitudini. Rareori o operă
consistentă şi o experienţă bogată
stau în spatele convingerii lor că
au dreptate. Nu poţi să nu te întrebi
ce-i mână pe ei în luptă. Răspunsul,
nu unul singur, e la îndemână: un
instinct irepresibil de a obţine, cu
orice preţ, putere intelectuală în
spaţiul public; frustrări şi complexe
(cele de superioritate nu sunt excluse),
care provin din neputinţa de a
scrie ei înşişi o mare literatură; de
unde, fiindcă această neputinţă nu
e neapărat conştientă, o dorinţă de
compensaţie; care, în fine, pe un fond
esenţialmente emoţional, incapabil
de discernământ, conduce la violenţă
verbală şi la manifestarea unui josnic
sentiment de ură.
Probabil fiindcă internetul permite
orice destrăbălare intelectuală şi stilistică,
poetul Claudiu Komartin, atât
de promiţător la debut, îşi intitulează
o replică la un interviu al meu „Ticăloşi
deliranţi”. Inutil să spun cine sunt
ticăloşii cu pricina. Aceiaşi oameni
din conducerea USR, vinovaţi de toate
relele, inclusiv de deriva morală şi
literară a lui Komartin. Problema lui
Komartin este aceea a prostului care
sare din baie: s-a recunoscut, fără ca
eu să mă refer neapărat la el (ca să
fiu sincer, nici nu m-am gândit la
el!), în portretul de grup pe care l-am
schiţat, cu mărturisită circumspecţie,
unor poeţi douămiişti, al căror avocat
neîntrebat se face. Motiv de a spurca
totul. Şi de a-mi ţine şi o lecţie de
literatură, vârînd o listă de nume sub
nasul meu, lipsit, vezi bine, de miros,
de la un timp.Nume valoroase, după
părerea lui, a căror poezie eu n-aş
înţelege-o. E drept că mi se recunoaşte
cu mărinimie o demultişor apusă
autoritate critică. Ce-ar fi de spus?
Poate că, decât să mă înveţe pe mine
cât de mari sunt meritele poeziei lui
şi ale celorlalţi douămiişti, ar fi mai
bine să mai scrie şi el câte ceva
mai de Doamne-ajută. În fond, ura,
care respiră prin toţi porii textului,
are o cauză simplă: neputinţa literară.
Secătuirea talentului merge, în cazul
lui Komartin, braţ la braţ cu încredinţarea
lui că deţine adevărul şi cu dorinţa
de a nu lăsa fără replică o caracterizare
a poeziei generaţiei lui, care e, în
fond, strict literară şi pe care am
aşezat-o explicit sub semnul dubiului.
Ceea ce-i lipseşte lui Komartin
este tocmai această îndoială metodică,
necesară în aprecierile critice. Şi
n-o are fiindcă n-a învăţat-o când
trebuia. Dincolo de precara lui cultură,
e şi altceva. L-aş întreba, la rândul
meu, asemenea personajului lui Preda:
„Pe ce te bazezi?” Cu alte cuvinte,
pe ce îşi clădeşte certitudinile absolute.
Pe un talent poetic insuficient hrănit
cultural? Pe o competenţă critică încă
nedovedită? Pe autoritatea discutabilă
a tinereţii şi inexperienţei? Pe absenţa
unui minim simţ moral? Nu văd în
intervenţia lui nici o brumă de argument.
Îi spun eu pe ce se bazează: pe un
tupeu fără margini şi pe o echipă
de zgomote! Şi încă, agresivă, cât
încape, în războiul pe care tinerii l-au
pornit contra bătrânilor în clipa în
care şi-au spus că e timpul să le ia
locul în viaţa literară. De aici înainte,
toate mijloacele li s-au părut bune:
jignirea, insulta, procesul de intenţie,
denunţul. Ia te uită cine vorbeşte de
„ticăloşi deliranţi”! Trebuie să admit
că, în mânuirea fără scrupule a acestui
arsenal ordinar, Komartin face proba
unei abilităţi cu mult mai presus
de talentul lui de poet. Ce polemist
ratat e Komartin! Ce ar mai fi de
adăugat? Doar că, literar, avem de
a face cu o impostură. Şi cu o paranoică
aroganţă pe deasupra, după cum
ne-o arată, în finalul acestei poluţii
nocturne de pe blogul personal,
scrupuloasa precizare a orei în
care ea s-a produs: 02:24. Dacă aş
avea cea mai mică speranţă într-o
probabilă trezire din somnul raţiunii
şi al buneicuviinţe, i-aş spune lui
Claudiu Komartin: bună dimineaţa!
Dar minuni în vremea noastră nu văz
a se mai face. (N.M.)
Poezia moare şi aşa
În STEAUA (nr. 12/ 2015), Adrian
Popescu semnalează un fapt îngrijorător:
refuzul librarilor de a mai accepta
volume de poezii spre a le pune în
circulaţie. De vină nu sunt vânzătorii
de carte, ci autorii de poezie. Se scrie
şi se publică enorm de multă poezie
proastă, care sufocă adevărata poezie.
Această libertate care îngăduie oricui
să tipărească orice inepţie şi s-o
numească poezie creează confuzie
şi îi îndepărtează pe potenţialii cititori
de volumele de versuri. Circumstanţă
agravantă, constată Adrian Popescu,
nu doar că sunt tipărite, dar aceste
producţii-rebut îşi găsesc şi lăudători:
căci nu există doar poeţi diletanţi
şi jalnici, ci şi autori de recenzii
diletanţi şi jalnici, dispuşi să-i laude
pe primii. Dar cum respectivele recenzii
ditirambice, stupide, trebuie să fie,
la rândul lor, publicate undeva,
bineînţeles că se găsesc, peste tot
prin ţară, şi reviste pe măsura lor,
de un diletantism sfruntat-agresiv.
Aşa încât, circuitul e complet: poezie
proastă, cronici rău scrise, dar deşănţat
laudative, care umplu paginile
unor penibile publicaţii provinciale.
În felul acesta s-a creat şi e funcţională
reţeaua care falsifică scara de valori,
paralelă cu literatura adevărată şi
care sfârşeşte, iată, prin a omorî
literatura adevărată. Ce-i de făcut?
Răspunde poetul Adrian Popescu,
dar viziunea lui nu e deloc optimistă:
„Primitivii cântăreţi din sistru au
acoperit muzica lirei sau a plectorului.
Degeaba îi descurajezi cu delicateţe,
fratern, nu te cred, au chemarea lor,
stilul lor, grupul lor, prin care se
susţin reciproc. Validarea valorică
cine le-o acordă dintre marii critici,
unanimi recunoscuţi? Nu au nevoie.
Orbii, revistele proaste, conduc alţi
orbi, poeţii închipuiţi. Din faţa acestui
şir breughelian e mai bine să faci un
pas înapoi. Unde? Printre vocile
poeţilor lumii sau ale acelor trei mari
B, din literatura română, ale tuturor
celor ale căror versuri nu se sting
odată cu moartea lor.” Aşadar, o retragere
ca din calea barbarilor,
asta să fie soluţia?
Cărţi noi
Sfârşitul de an ne-a adus în dar
mai multe apariţii editoriale remarcabile:
Povestea familiei Motrescu din Vicovu
de Jos, de Daniel Popa, Solidaritatea
este superlativul libertăţii. Alianţa
Civică privire după 25 de ani (volum
colectiv), Ilie Lazăr: consecvenţa unui
ideal politic, de Andrea Dobeş, (toate
aceste volume au apărut la Fundaţia
Academia Civică, 2015); Cele şapte
lămpi ale arhitecturii de John Ruskin
(traducere din limba engleză coordonată
de Magda Teodorescu), Editura
Universitară „Ion Mincu”, Bucureşti,
2015; Vitraliul şi fereastra. Poeţi
români contemporani de Irina Petraş,
Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca,
2015; Prăpastia din care singur te
înalţi de Minerva Chira, versuri,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2015; Moods & Women &
Men &Once Again Moods. An Anthology
of Contemporary Romanian Erotic
Poetry, Selector and Hobbyist: Ruxandra
Cesereanu, Branching-aut Fareword:
Margento, Editura Tracus Arte, 2015,
Calypso Editions, 2015.
