Ce oraş va fi Capitală
Culturală? Şi cum?
SUPLIMENTUL DE CULTURĂ (nr.
492, 5-11 septembrie), publică un
interviu cu Iulian Boia, noul director
executiv al Fundaţiei Iaşi – Capitală
Culturală Europeană. Aflăm din
prezentarea semnată de Cătălin
Hopulete, realizatorul interviului, că
numirea domnului Boia, independent
politic, „vine ca o gură de aer proaspăt”,
mai ales că pentru această funcţie şi
pentru acest proiect el a renunţat
la „siguranţa de la Bruxelles”,
unde locuia. Noul director executiv
crede că „meciul (pentru titlul de
Capitală Europeană a Culturii, n.n.)
încă se joacă”. Într-adevăr, acest
„meci” a consumat energii uriaşe
şi a stârnit patimi uriaşe, atâtea oraşe
din ţara noastră (şi anume, douăsprezece)
prinzându-se în cursă cu tot ce au
şi, uneori, cu tot ce n-au, dar se prefac
că au. (Pe lângă candidaturile serioase
şi îndreptăţite, ştim şi unele ridicole,
de tot hazul, ale unor municipalităţi
care au comportament şi ticuri de
Cântarea României. Ar fi nevoie de
pana unui Caragiale pentru o descriere
a lor atotcuprinzătoare.) Oricum, în
privinţa Iaşiului, de altfel un centru
cultural puternic, ceea ce sare în ochi
este conflictul dintre Primărie şi
Consiliul Judeţean, girate fiecare de
alt partid: fiecare parte o acuză pe
cealaltă de nereguli financiare în
gestionarea fondurilor pentru competiţia
Iaşi – Capitală Culturală. Întâi adversarii
FILIT-ului s-au năpustit asupra acestui
extraordinar eveniment cultural, iar
acum, vedem în Suplimentul de
cultură, a venit şi rândul duşmanilor
FIE (Festivalul Internaţional al Educaţiei,
altă remarcabilă manifestare culturală)
să atace. Care pe care, fără îndurare!
Să piară duşmanul chiar dacă pier şi
eu cu el, asta pare să fie deviza locului.
Căci din acest război s-ar putea să
iasă învins chiar Iaşiul.
E mai uşor să descrii răul
decât binele
O nouă apariţie a revistei ACOLADA
(numărul dublu 7-8), pe care o scot
la Satu Mare Radu Ulmeanu şi Gheorghe
Grigurcu, aduce şi o nouă serie din
galeria de mini-portrete literare
semnate de Alex Ştefănescu. De data
aceasta am vrut să verificăm dacă
peniţa criticului literar este la fel
de iscusită şi atunci când admiră
pe cât este atunci când critică. (Portrete
din a doua categorie, în notă ironică
sau chiar demolatoare, există şi în
acest număr, despre Marius Chivu
şi Bogdan Suceavă.) Probabil este
mai uşor să fii maliţios decât să lauzi,
după cum este mai uşor să descrii
răul decât binele. Însă Alex Ştefănescu
se dovedeşte convingător şi în exerciţiul
critic de natură pozitivă. Iată cât de
expresiv îl rezumă el pe Gheorghe
Grigurcu, întru totul elogios: „Nu
există critic care să fi citit mai
atent şi mai comprehensiv poezia
română contemporană decât Gheorghe
Grigurcu. Scrisul său este oglinda
veneţiană în care s-au reflectat de-a
lungul ultimelor decenii toate spectacolele
lirice, de la cele aristocratice şi
până la cele populare. Fiind el însuşi
un poet hipersensibil, criticul retrăieşte
poezia altora, o iluminează din interior
şi o restituie pe deplin înţeleasă
cititorilor.” Are dreptate, nu?
Un demodat
Am reţinut confesiunea recentă
a unui scriitor prieten: „Eu rămân un
cetăţean al Galaxiei Gutenberg şi
refuz deliberat, programatic migrarea
literară pe reţelele de socializare, pe
internet. Deşi de obicei sunt o persoană
care nu se teme de nou, aici prefer
să fiu un demodat.” Prietenul acesta
ne-a şi detaliat câteva dintre motivele
alegerii sale. Internetul îţi oferă, întradevă
r, o fantastică accesibilitate
şi prin aceasta pare un spaţiu al
maximei democraţii. Doar aparent
este un spaţiu democratic, fiindcă în
realitate această libertate fără limite
se transformă, de la un moment
dat încolo, în haos. Internetul, prin
reţelele de socializare (unde oricine
poate să reverse orice mizerie asupra
oricui fără să păţească nimic, unde
oricine poate să se proclame geniu
după bunul plac şi să terfelească
valori în numele libertăţii de exprimare
şi al dispreţului său faţă de „sistem”,
primind like-uri de la cohorte ori chiar
legiuni de frustraţi), devine un univers
anarhic, căci nu are puncte cardinale,
repere, sistem de referinţă, scară
axiologică. Internetul îţi dă o mare
putere, dar e o putere iluzorie. De
aceea preferinţele scriitorului din
istorioara noastră se îndreaptă
spre cartea pe hârtie, spre revistele
clasice pe hârtie şi spre judecăţile
critice din aceste reviste (aşa „filtrate”
şi „elitiste” cum sunt acuzate ele
că ar fi!), sub semnătura unor oameni
de încredere, care şi-au dovedit competenţ
a, dar şi caracterul (caracterul
e foarte important, în această ecuaţie!).
Omul nostru consideră că sunt
lumi paralele lumea literară pe hârtie
şi lumea literară virtuală şi nu vrea
cu niciun chip s-o părăsească pe prima
pentru cea de-a doua, chiar dacă în
prima este ca şi inexistent prin tirajele
modice, prin lipsa notorietăţii, iar
cealaltă i-ar putea asigura o puzderie
de like-uri şi, astfel, o instantanee
vizibilitate.
„Cea mai hidoasă localitate“
În DILEMA VECHE (nr. 605), Vintilă
Mihăilescu semnează câteva variaţiuni
pe tema frumoasă ţară, dar ce
prost locuită este. El aminteşte câteva
locuri renumite din turismul nostru,
privite prin ochii unui ins aflat în
vacanţă, care apreciază corect ceea
ce vede (printre ele, culoarul Rucăr-
Bran şi castelul Bran, Râşnovul cu
cetatea şi kitsch-ul de tip nou de
acolo, Braşovul, Sibiul, „Parângul
copilăriei”, Transalpina), pentru a se
opri la Rânca, staţiune care-i provoacă
o dezamăgire fără margini: „Cea mai
hidoasă, mai bezmetică şi mai ratată
localitate din ţara asta! Da, ratată,
căci putea fi o minunăţie, în alt loc
minunat şi relativ uşor accesibil (…)
În loc de aşa ceva, o îmbulzeală haotică
de vile şi hoteluri faraonice, înghesuite
care încotro pe lotizările meschine
scoase la mezat de autorităţi. De la
geamurile acestor clădiri, ce se vor
spre liniştea turistului, trebuie să te
uiţi cum se spală vecinul pe dinţi, de
parcă ai fi în bloc, la oraş.” Într-adevăr,
aşa e Rânca, precum o înfăţişează
exasperat publicistul aflat în vacanţă.
Din nefericire, nu e singura aşezare
în această situaţie. Pentru titlul de
„cea mai hidoasă localitate”, concurează
o mulţime de zone urbane din
ţară. Doar un exemplu de „dezvoltare”
urbană haotică, înnebunitoare,
fără nicio geometrie, parcă ar fi
fost pusă la cale de o populaţie complet
lipsită de judecată – partea nouă a
Bucureştiului dinspre Alexandria;
treci pe acolo îngrozit: dacă aşa arată
un oraş, o capitală de astăzi, mai bine
te duci să trăieşti undeva în pustiu!
De citit
Sunt multe de citit în RAMURI
nr.9. De pildă, Însemnările lui Eugen
Negrici. Iată ce nota el în ziua de 8
februarie 1979: „Să scriu o carte
de călătorie (fireşte, cu titlul Peregrinul
craiovean), cu toate reverenţele şi
cu tot dichisul cărţilor de acest fel
(pregătirile, clipele tainice ale aşteptării,
neliniştea apropierii de «obiectiv»,
atingerea lui tulburătoare, răstimpul
încântării pioase, starea prelungită
de graţie, momentul cugetării sfioase),
pentru voiajele mele: la piaţă, la
magazinul Mercur, la librăria «Cartea
Rusă» şi la farmacie.” Pentru neiniţiaţi,
toate acestea sunt repere pe o suprafaţă
restrânsă din geografia Craiovei. Sau,
alt text recomandat, editorialul lui
Gabriel Coşoveanu, critic, aşa cum
ne-a obişnuit: „Avânturile polemice
din ultima vreme contra noţiunii
de elită atrag atenţia că mustul
încă nu a fiert, că un tineret sătul de
tirania maeştrilor de rit vechi şi, acum,
neacceptat (aceea cu primatul lecturilor
sistematice, orientate, legate) doreşte
reforma. În rândurile lor detectăm,
însă, pe stindard, o figură eficace
şi impetuoasă, care seamănă izbitor
cu a lui Dinu Păturică, după cum,
în chip firesc, în rândurile pitoreştilor
personaje din Ţiganiada, se defila cu
o heraldică în care se remarca cioara.
Ce au comun cele două trimiteri? Noi
zicem că destule: decibelii produşi,
agresivitatea, voinţa de putere
într-un sens corupt şi, în ultimă
instanţă, un amoralism cât se poate
de antielitist. Ne sună, în mod dezagreabil,
ca puseele, cu accente isteroide,
uneori, ale virililor proletcultiş
ti împotriva estetismului.”
