Ce se mai fură pe la noi
Inventivitatea, fantezia hoţilor noştri
sunt uimitoare şi binecunoscute. Când
e vorba de furat, cele mai neaşteptate
lucruri intră în atenţia conaţionalilor
noştri şi totdeauna se găseşte ceva
nou de luat. De pildă, în domeniul
nostru de activitate: numele cu care
intri în literatură. De curând, revista
noastră a primit spre publicare manuscrise
semnate Adrian Popescu. Întrebat
de unul dintre redactorii revistei noastre
dacă a trimis vreun manuscris României
literare, distinsul scriitor clujean a
negat nedumerit. În primul moment.
Apoi şi-a amintit că şi la Viaţa Românească
a păţit ceva asemănător: cineva încearcă
să publice, folosindu-se de numele
său. Sigur, numele Adrian Popescu
este unul răspândit. E posibil chiar
să existe cineva cu acest nume care
bate la porţile literaturii. Dar, o regulă
nescrisă te obligă să-ţi schimbi numele
literar în astfel de situaţii, când numele
cu pricina a căpătat notorietate cu mult
timp înainte, prin altcineva. Dacă vrei
să intri în literatură astăzi şi, prin
hazard, te cheamă Mihail Sadoveanu
sau Lucian Blaga sau Liviu Rebreanu,
e de la sine înţeles să foloseşti un
pseudonim: altcineva înaintea ta a
locuit în chip glorios numele tău. Dacă
nu o faci este echivalent cu o încercare
frauduloasă de a exploata prestigiul
câştigat de o altă persoană. Cum
spuneam, numele Adrian Popescu este
unul comun, predispus la încurcături.
Cu umor ardelenesc, poetul Adrian
Popescu recapitula câte feste i-a jucat
omonimia: un Adrian Popescu ziarist
la Adevărul, un Adrian Popescu ziarist
la Radio Guerrilla, un Adrian Popescu
fotbalist la U. Craiova şi, acum, altul
în literatură. Cam mulţi, cam greu
de făcut faţă.
Recitind Scrisorile
Într-o vreme a atâtor futilităţi sau,
cu o expresie aparţinând lui Eminescu
însuşi, a atâtor „istorii pe apă”, ne
bucurăm când cineva îşi găseşte răgaz,
disponibilitate pentru demersuri livreşti
serioase. Cum ar fi recitirea critică a
Scrisorilor lui Eminescu. În LUCEAF|RUL
DE DIMINEAŢ| (nr. 6) găsim un
substanţial eseu intitulat Recitind
c o e eminesciene, datorat lui Dan
Cristea. Textul său, un adevărat îndreptar
de lectură adecvată, beneficiază de o
privire critică proaspătă şi, în acelaşi
timp, de un fundament teoretic
solid care lărgeşte cadrul, aşezând
poemele eminesciene unde le este
locul, în sistemul de referinţă al
principalelor voci din cultura europeană:
„A căuta în întregul ciclu al Scrisorilor,
creaţii, postromantice, doar insule
disparate de «lirism» (cum s-a procedat
de multe ori, chiar şi de către Călinescu
sau Negoiţescu), punând pe planul al
doilea sau ignorând de-a dreptul
pluralitatea excepţională a «vocilor»din
poeme, structura lor fundamental
dramatică, diversitatea, stranietatea,
alcătuirea binară a acestora, din fragmente
antitetice («Orice valoare, scrie Bachelard,
se învecinează cu propria antivaloare»)
şi, nu în cele din urmă, estetica avansată
prioritar, a vehemenţei şi a vituperaţiei,
înseamnă a ocoli specificul poemelor,
dar şi a socoti poezia şi lirismul ca fiind
sinonime. Cum ne avertizează T. S.
Eliot, «oamenii au tendinţa să creadă
că esenţa poeziei este unică şi că poate
fi exprimată printr-o formulă.»” De
citit.
Concizia expresivă
În ACOLADA (nr. 6) descoperim
alte mini-fişe de dicţionar semnate de
Alex Ştefănescu. Am vrut să verificăm
în ce măsură criticul îşi păstrează
însuşirile pe care le-am remarcat în
alte rânduri, şi anume – concizia
expresivă, capacitatea de a închide
într-o formulă ce se reţine adevărul,
ecuaţia după care fiinţează diverşi
scriitori. Deşi nu ne-ar fi displăcut
să vedem că nu este totdeauna egal
cu sine în reuşite şi că uneori mai
aţipeşte şi el, trebuie să recunoaştem
că n-am fost dezamăgiţi nici de data
aceasta. Două exemple. Iată cum îl
rezumă pe Constantin Ţoiu: „Mai citeşte
azi cineva cărţile lui Constantin Ţoiu?
Oricum cei care nu le citesc rău fac.
Ratează şansa de a se delecta cu o
proză rafinată, scrisă de un autor care
avea, în plin regim comunist, un aer
boieresc. Cu figura lui distinsă, cu
eşarfele de mătase cu care îşi înfăşura
gâtul pe sub gulerele cămăşilor, cu
plăcerea de a povesti diverse întâmplări
într-un stil ceremonios-ironic, părea
un personaj dinainte de război adus
cu «maşina timpului» în epoca lui
Nicolae Ceauşescu.” Şi portretul Alinei
Mungiu: „Publicistei îi lipsesc răbdarea
şi generozitatea de a valorifica ceea
ce este bun la contemporanii săi.
Remarcă numai şi numai ceea ce e rău
şi, pe deasupra, este şi nemiloasă. Dacă
te-ar vedea înecându-te ar fi în stare
să-ţi ţină chiar atunci, de pe mal, un
discurs despre neghiobia pe care ai
făcut-o intrând în apă fără să ştii să
înoţi.” Ironie, maliţie, spirit de observaţie
şi umor într-un bun dozaj.
Din reviste
A apărut un nou număr (nr. 4, iulieseptembrie)
al elegantei reviste editate
de Universitatea Maritimă Constanţa,
TOMISUL CULTURAL. Din sumar: un
frumos poem de Ovidiu Genaru, Grafitti
pe un vagon de clasa a III-a, pagini de
poeme semnate de Mircea Dinescu
şi Martine Gilhard, o reconstituire
de Nicolae Ţiripan a trecerii scriitorilor
Al. Ivasiuc şi Paul Goma prin „iadul
cumplit din Bărăgan”, un interviu
cu/ şi proză de Dumitru Augustin
Doman, un fragment de roman de Gelu
Negrea, o relatare de Delia Cornea
despre un proiect constănţean de cultură
a istoriei, Muzeul comunismului,
alte pagini de istorie culturală locală,
despre Balcic, despre Teatrul Tranulis
din Constanţa şi despre cei 150 de ani
ai băilor de la Mamaia.
