Negaţioniştii

Cartea lui Gabriel Liiceanu despre dosarul propriu de Securitate a dat naştere unor reacţii care învederează un nou tip de negaţionism, referitor nu la holocaust, ci la gulag. Înţelegând prin gulag toate formele de exterminare fizică şi morală practicate de regimurile comuniste. Orice comentator are, desigur, dreptul de a susţine că nu i-a plăcut cartea sau că e prost scrisă. Nu şi că e fără rost şi impudic astăzi să-ţi prezinţi opiniei publice dosarul cu care te-a înzestrat Securitatea vreme de decenii, intrându-ţi cu bocancii în viaţa privată şi ţinându-te sub observaţie clipă de clipă, în pofida faptului că n-ai greşit cu nimic, şantajându-ţi rudele şi prietenii ca să te toarne. Din păcate, asta e principala obiecţie pe care o ridică Şimonca şi Rogozanu cărţii Dragul meu, turnător (Humanitas, 2013): la ce bun să mai dezgropăm morţii, se întreabă ei retoric. Cum la ce bun? Dar crimele nazismului la ce bun sunt denunţate sau pedepsite la mai bine de jumătate de secol după comiterea lor? Cei care le neagă existenţa sunt numiţi şi condamnaţi moral ca negaţionişti. De ce ar fi crimele comunismului imprescriptibile? Şi de ce nu i-am considera negaţionişti şi nu i-am arăta cu degetul opiniei publice pe alde Şimonca şi Rogozanu care se arată consternaţi de denunţarea acestor crime? Mai ales când asasinii lui Ursu sau torţionarii moral ai lui Liiceanu se află printre noi, încasând pensii babane şi sfidându-ne cu imunitatea lor. E absolut jegos (nu-mi cer iertare pentru cuvânt) să le ţii partea şi să le cruţi bătrâneţea liniştită punând la îndoială valoarea testimonială (încă o dată, n-o am în vedere pe aceea literară, în legătură cu care Şimonca şi Rogozanu se pot pronunţa nestingheriţi de scrupulele noastre morale) a unei cărţi precum aceea a lui Gabriel Liiceanu. Cum, adică, nu mai trebuie să ne pese de ce s-a întâmplat cu noi în trecutul regim? Fericiţi, voi, care vă închipuiţi că n-aveţi nici o legătură cu moştenirea cu pricina fiindcă n-aţi trăit epoca decât la o vârstă fragedă! Uitaţi-vă în oglindă şi veţi vedea pe obrazul vostru petele roşiatice şi de neşters ale modului comunist de gândire – la ce bun memoria, când noi construim viitorul? – pe care vi l-au lăsat moştenire înaintaşii voştri mai puţin norocoşi.

Lecţii de istorie trunchiate

À propos de subiectul ochiului magic anterior: în ORIZONT (nr. 10), Viorel Marineasa scrie: „În ultima vreme au apărut tot mai insistente îndemnuri să o lăsăm mai moale cu rememorarea ororilor petrecute pe vremea comunismului şi să trăim cu seninătate clipa. Am vrea, dar rana din pulpă nu ne lasă. Pe de altă parte oficine duhnind a secu îţi stârnesc lehamitea preluând vajnic teme anticomuniste. De ce e musai ca ţinerea de minte să fie un păcat? La împlinirea a 20 de ani de la înfrângerea Germaniei hitleriste, Putin publica în Le Figaro (7 mai 2005) un articol cu titlul Lecţiile victoriei asupra nazismului. Frumos. Numai că istoricul francez Stéphane Courtois îi atrage atenţia „profesorului” (într-o replică tăioasă apărută în acelaşi ziar) că lecţia sa de istorie a fost „rescrisă după modelele clasice ale totalitarismului stalinist”, fără o asumare explicită a pactului Ribbentrop-Molotov (pact care continuă „să aibă consecinţe nefaste, vizibile şi astăzi în sânul Europei reunite”) şi fără să facă distincţia cuvenită între eliberarea şi libertatea ţărilor din Europa de Est, căzute victimă, după 1945, unei alte opresiuni, cea sovietică.” Subscriem la observaţiile lui Marineasa: ţinerea de minte nu e un păcat, iar lecţiile de istorie care ni se predau trunchiat nu pot fi luate în serios.

Gâze, sub lupă

Revista 22 este una din puţinele publicaţii de la noi care acordă cuvenita atenţie subiectelor de politică internaţională. Astfel, în numărul 45, din 12-18 noiembrie, sub genericele Internaţional şi Perspective, sunt de citit nu mai puţin de patru articole: Noua Europă şi rebalansarea NATO de Octavian Manea, Moştenirea lui Saakaşvili de Armand Goşu, Fructificarea unei deschideri diplomatice. Relaţiile României cu Statele Unite în anii 60 de Virgil Ţârău şi Nicolae Ceauşescu vs. Mihail Gorbaciov de Vasile Buga. Dar, neîndoios, punctul de maxim interes al acestui număr din publicaţia bucureşteană îl constituie interviul pe care Andreea Pora i-l ia lui Gabriel Liiceanu, cu prilejul apariţiei cărţii sale atât de provocatoare, Dragul meu turnător. Reproducem o întrebare şi o parte din răspuns, ca o invitaţie la lectura întregului text: „Ce v-a şocat cel mai tare citind dosarul? Faptul că angajaţii Securităţii îşi permiteau să-ţi studieze viaţa în toate detaliile cu lupa, ca a unei gâze mizerabile, pe care nu dai doi bani. Făcând asta, se aşezau foarte sus, îşi arogau drepturi infinite, de supraoameni, în vreme ce pe tine te aşezau foarte jos, undeva unde erai la totala lor discreţie. Şi că asta era o practică exersată împotriva oricărui membru al societăţii. Dispreţul în numele puterii, un dispreţ ucigător. Gândiţi-vă în ce schemă a societăţii ne băgaseră pe toţi: în mintea celor câtorva sute de mii de oameni care aveau puterea, societatea se împărţea în două categorii: pe de o parte ei, deţinătorii absoluţi ai puterii, care-şi puteau deci permite orice, pe de altă parte noi, 20 de milioane de indivizi care îşi pierduseră complet demnitatea umană şi cu care se putea face orice. Şi cu care s-a făcut orice…”

„Rolul de clevetitor“

În STEAUA (nr. 9-10), Alex Goldiş îi face un portret lui Alexandru Muşina, schimbând perspectiva: „De la dispariţia lui Alexandru Muşina de acum câteva luni, cam toată lumea a vorbit despre pierderea unuia dintre cei mai importanţi poeţi contemporani. Departe de a-i minimaliza activitatea poetică, cred, totuşi, că ceea ce l-a individualizat pe Muşina mai ales în ultimii ani a fost neobosita «critică de moravuri» la adresa literaturii şi a vieţii literare de azi. Rolul de clevetitor, exersat încă din anii ’80, când a refuzat să se înregimenteze în «postmodernism», s-a mulat atât de bine pe personalitatea poetului, încât a devenit o a doua natură”. Tânărul crtic literar crede că prezenţa lui Alexandru Muşina în spaţiul literar autohton, se remarcă prin două mari „războaie” purtate de acesta: „războiul cu postmodernismul” şi „războiul cu «moravurile» vieţii literare româneşti”. Punând accentul pe alte faţete decât aceea de poet ale personalităţii lui Alexandru Muşina, Alex Goldiş îi descoperă o extraordinară „inteligenţă critică” – de natură contondentă, desigur – şi conchide: „Cu tot aerul său neserios, Muşina e scriitorul cu cea mai mare vocaţie didactică din generaţia 80”. Demonstraţia ni se pare convingătoare.

O utopie, oraşul ideal

Semnalăm o excelentă apariţie editorială, Oraşul colaj de Colin Rowe şi Fred Koetter, publicată de Editura universitară „Ion Mincu”. Beneficiind de condiţii grafice impecabile şi de un set impresionant de ilustraţii, cartea aceasta este cuceritoare pentru orice cititor interesat de felul cum a evoluat ideea de locuire în oraşul modern şi nu numai. Avem de-a face cu o mică istorie a dramaticilor încercări ale arhitecturii noi de a îngloba, în formele succesive de locuire urbană, temele filosofice dominante ori utopiile legate de oraşul ideal. Iată, spre susţinerea aprecierilor noastre, ce efect a avut lectura Oraşului colaj asupra unuia dintre comentatorii săi, Donald Appleyard, în APA Jurnal: „Deschizând această carte într-o dispoziţie mai degrabă sceptică, trebuie să spun că mi s-a părut contrariantă, edificatoare, briliantă, spirituală şi exasperantă, pentru că îşi susţine teza cu un soi de acrobaţii gramaticale, pe care nu le pot numi altfel decât captivante. Este o carte despre ideologiile arhitecturii moderne, a originilor lor filosofice, a manifestărilor lor şi a modului în care acestea ajung să se vicieze.” Priviri panoramice precum aceasta, a lui Colin Rowe şi Fred Koetter, ne ajută pe toţi să înţelegem în ce măsură lumea exterioară, pe care o construim şi-n care trăim, poate fi o proiecţie fidelă a gândurilor noastre cele mai subtile şi a obsesiilor noastre.

Ceva dus, cu bine, la capăt

Şi încă un semnal editorial. A apărut la Editura Polirom în colecţia Plural un volum care iese din obişnuit: Amazoanele. O poveste de Adriana Babeţi. Aproape şapte sute de pagini, format mare. Numai bibliografia, indicele de nume proprii şi indicele de locuri se întind pe zeci de pagini, unii şi-ar fi făcut doar din atât o lucrare şi un titlu de glorie: căci, într-adevăr, să citeşti doar titlurile lucrărilor studiate, consultate de Adriana Babeţi şi reprezintă o performanţă, sunt destui cei care, suntem siguri, puşi la o asemenea silnică trudă, ar cădea răpuşi. Oricum, efortul intelectual considerabil presupus de scrierea unei astfel de cărţi sare în ochi. Amazoanele. O poveste are toate datele unei cărţi de referinţă pentru autoarea ei. Felicitări, deocamdată, Adriana Babeţi pentru puterea de a duce „ceva cu bine la capăt”. Capacitatea aceasta a ei de luptător îl va fi făcut pe Mircea Mihăieş s-o numească, în glumă, cu tandră prietenie, „un adevărat bărbat”.