Cazul „Tribuna“
Mâna duşmanului
În vreme ce numeroşi scriitori pro- testează contra abuzurilor administrative şi a atitudinii incalificabile a nu de mult numitului redactor-şef al Tribunei clujene ( Observator cultural şi Steaua au consacrat pagini întregi scandaloasei comportări a lui Mircea Arman, obligând autorităţile locale să deschidă o anchetă, iar Consiliul USR a decis excluderea acestuia din rândul membrilor săi), două voci izolate sar, repetat, în apărarea celui responsabil de toată tevatura. E vorba de Aura Cristi şi de Nicolae Breban, membri ei înşişi ai USR, dar care nu par câtuşi de puţin impresionaţi de atacurile la baionetă ale lui Arman contra breslei scriitoriceşti, mai mult, îi preiau „argumentele” şi tonul necuviincios. În numărul pe mai al revistei CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEAN| , Nicolae Breban îi califică drept „oportunişti culturali” şi „condeieri” de două parale (în termenii lui Arman) pe Cărtărescu, Pleşu, Patapievici şi pe alţi „acoliţi” ai lor, care ar avea „în spate televiziunea (probabil Antena3 ! – n.n.) şi sacii cu bani ce vin de la guverne, e drept, dar şi de la firmele Soros şi Microsoft, multe, multe zeci de miliarde de lei vechi”. Nicolae Breban a rămas, s-ar spune, nu doar la leul vechi, dar şi la vechea şi solida mentalitate comunistă care vedea, în spatele ideilor şi opiniilor intelectuale care nu-i conveneau, mâna duşmanului, de clasă ori de naţiune. Discuţia în jurul operei unor Eminescu sau Nichita Stănescu, o confruntare, în definitiv, de păreri cât se poate de normală în critică, indiferent de îndreptăţirea părerilor exprimate, i se pare lui Nicolae Breban a merita eticheta de „nazistă sau fascistă”, un „scuipat gros” pe obrazele poeţilor, nu e aşa, naţionali. Mărturisim cu stupoare a nu fi crezut în reînvierea unor asemenea calificative, nici a „ideologiei” din spatele lor. Dacă, sub condeiul bont al lui Arman, ele par a se afla la locul lor, cu acela al marelui romancier care este Nicolae Breban ele nu fac deloc casă bună.
În ce reviste publicăm
În acelaşi număr al revistei, Aura Christi îşi continuă campania de susţinere a lui Mircea Arman, cel care a provocat valuri de indignare în toate mediile literare din ţară. Astfel, poeta scrie despre şansa Tribunei sub conducerea lui M. Arman şi nu ne surprinde: „În urma unui concurs, domnul Mircea Arman, membru al USR, este numit în funcţia de manager şi promite, în primele numere ale revistei ardelene, că îşi va pune umărul la renaşterea acestei reviste de veche tradiţie. Culmea e că... se ţine de cuvânt.” Nu vom comenta poziţia Aurei Christi: este problema sa dacă vede alb acolo unde lumea cealaltă vede negru! Ceea ce ne surprinde până la descumpănire este prezenţa cu un text literar a profesorului Ion Pop în paginile acestei reviste, Contemporanul. Ideea Europeană , unde fără contenire i se aduc laude lui M. Arman şi unde se face scut în jurul acestui personaj care l-a umilit chiar pe profesorul Ion Pop. Parcă puţină distanţă ar fi fost o reacţie mai înţeleaptă!
Un Dosar de citit
Şi ca să se convingă cititorii că, în- tr-adevăr, situaţia de la Tribuna a revoltat lumea literară, recomandăm dosarul realizat de revista OBSERVATOR CULTURAL (nr 419, 13-19 iunie) sub titlul Instituţii culturale în derivă. Azi: revista „Tribuna” . Dosarul conţine un dialog al lui Carmen Muşat cu doi dintre redactorii demişi, Claudiu Groza şi Ştefan Manasia, ca şi reacţii de la Ruxandra Cesereanu, Daniel Cristea- Enache, Victor Cubleşan, Ioan Muşlea, Oana Pughineanu, Claudiu Turcuş, Radu Vancu, Ion Vlad şi Ion Pop însuşi, care are o intervenţie de care ar trebui să se ţină seama: „Surprinzătoare e, în acest context, lipsa de reacţie a forurilor administrative care girează Tribuna . De luni de zile se aşteaptă zadarnic reacţia celor care răspund de buna administrare a vieţii culturale locale. Toate actele abuzive, care tulbură de la o vreme atmosfera intelectuală a unui oraş care are, cum ştim, ambiţia de a deveni capitală culturală europeană peste un număr de ani, par a fi trecute cu vederea. În locul unor sancţiuni drastice care să amendeze prejudiciile aduse prestigiului Cetăţii, cu urmările negative considerabile asupra imaginii despre ceea ce ne place să credem că e Capitala culturală a Transilvaniei, Autoritatea preferă tăcerea.”
Cine n-a scris măcar o poezie?
Reproducem aici un fragment dintr-o poezie: „Încet, de mână-am să te duc/ Să vezi cum fluturi zboară din cuvânt/ Şi dintr-un măr prinde să plouă/ Cu lacrimi însetate de pământ// Cum în derivă mugurii se trag/ Din carnea ramului şi zboară/ Precum o pleoapă prin tăceri călcând/ Se înfioară aerul în nară...”. Şi nu cerem cititorilor să ghicească cine este autorul, căci ar fi prea greu. Îl numim noi: Ioachim Ştefan. Şi, cum ştim că nici această dezvăluire nu limpezeşte lucrurile, mărturisim că aceste versuri le-am cules din Addenda cu care se încheie o frumoasă carte apărută de curând la Humanitas: Cartea ca destin. Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu. Abia această devoalare este semnificativă şi lămuritoare: poezia cu pricina, dar şi altele, în total douăzeci, sunt asumate de chiar Dan C. Mihăilescu. Nouă versurile ni se par scrise nu de cel care scrie critică literară şi o semnează cu acest nume, ci de cu totul altă persoană. Oricum, e o dimensiune nouă a scriitorului, surprinzătoare, arătându-ne că şi cei mai temuţi critici s-au vrut/s-au visat cândva poeţi. Cunoaştem şi alte cazuri cel puţin la fel de notorii.
Noutăţi editoriale
Şi fiindcă vorbeam despre noutăţi editoriale. Ne-au atras atenţia trei apariţii recente de la Cartea Românească: Lista basarabeană. Copil la ruşi , un substanţial volum de memorii semnat de Leo Butnaru; Tot atât de liber , o nouă carte de poeme a lui Constantin Abăluţă, în care Mircea Martin descoperă „conştiinţa unui sfârşit iminent, pe de-o parte, şi sentimentul unei zădărnicii cosmice, pe de altă parte”; în fine, Născut în 58 , o antologie, prefaţată de Vasile Spiridon, care adună nouă poeţi, biologic de aceeaşi vârstă, dar diferiţi între ei, atât prin momentul când au intrat în literatură, cât şi prin evoluţia lor de până acum: Adrian Alui Gheorghe, Vasile Gârneţ, Liviu Georgescu, Bogdan Ghiu, Ioan Es. Pop, Nicolae Tzone, Lucian Vasilescu, Radu Voinescu, Varujan Vosganian.
„Cinismul şi indiferenţa faţă de binele public“
Revista APOSTROF (nr. 5) publică un amplu articol intitulat „Umilire şi exaltare”, semnat de Ion Vianu. Apărut iniţial în revista WESPENNEST din capitala Austriei, acest text explică România pe înţelesul occidentalilor. Iată un fragment din această panoramă binevenită: „Cu toate acestea, între 1859 şi 1914 burghezia a pus bazele unor instituţii solide. Nu se poate spune acelaşi lucru despre burghezia actuală, care nu poate fi comparată nici cu cea a vârstei clasice a liberalismului şi nici măcar cu birocraţia perioadei comuniste, în care lipsea libertatea, dar nu s-a oprit modernizarea tehnologică a ţării (înainte de ruina anilor ’80, când a fost reintrodusă tracţiunea cu cai şi cu boi). Niciodată nu au fost atât de mari ca după căderea comunismului cinismul şi indiferenţa faţă de binele public, egoismul şi lăcomia oligarhiei. Cu atât mai gol de conţinut apare discursul naţionalist şi patriotard!”
Pe drumurile patriei
Şi à propos de constatările amare ale lui Ion Vianu din finalul textului citat aici, să aducem un exemplu.Tocmai s-a inaugurat cu fast (după istorice întârzieri însă!) modernul pod peste Dunăre de la Calafat. Atâta doar că, dată fiind infrastructura românească precară, este foarte greu să ajungi la el. De pildă, vineri seara, ieşirea din Bucureşti, prin Militari, s-a dovedit a fi o misiune aproape imposibilă (oricum, a durat o veşnicie!): după mai bine de douăzeci de ani, guvernanţii obligaţi să facă lucrările astea n-au fost capabili să construiască nici o variantă cu patru benzi pe centura Capitalei şi nici mult trâmbiţata străpungere din A1 spre Ciurel. Apoi, şoseaua naţională (ce e considerată drum european!) se târăşte prin tot felul de târguri, comune şi cătune, fără ocolirile fireşti pe la marginea acestor localităţi, drumul european se transformă aşadar în stradă, în uliţă, pe unde viteza scade până la viteza unui melc. De pildă, la Slatina, s-au format cozi de kilometri şi kilometri şi întârzieri de ore fiindcă, după ploaie, strada (adică, drumul european!), fără canalizare funcţională, s-a preschimbat într-un lac prin care maşinile abia treceau. În aceste condiţii, tricolorul imens, montat de autorităţile locale pe colina urbei, nu dădea deloc bine: slătinenii ar fi putut să-şi arate patriotismul şi mândria naţională nu afişând steaguri gigantice, ci construind drumuri pe care să se poată circula decent.
