Cât de importantă este receptarea

Aşa cum se ştie, spre sfârşitul anului trecut, la Editura Cartea Româneacă a apărut, cu sprijinul Fundaţiei „România literară”, un volum colectiv intitulat Cum se scrie un roman?, care reuneşte răspunsurile formulate de 16 prozatori români la întrebarea adresată de Nicolae Manolescu, în cadrul Colocviului dedicat romanului românesc (organizat de USR, în mai 2012, la Călimăneşti şi Alba Iulia). Cronicarul a descoperit în revista LUCEAFĂRUL DE DIMINEAŢ| (nr. 1, ianuarie 2013) o lectură critică adecvată şi subtilă datorată lui Dan Cristea: „Cum mai observă Manolescu, artificialitatea nu e apanajul doar al romancierilor moderni sau postmoderni. Roşu şi negru, romanul lui Stendhal din 1830, conţinând, printre altele, celebra definiţie a romanului ca oglindă care se plimbă pe drum, ar putea fi considerat un metaroman «avant la lettre». În sprijinul tezei lui Manolescu s-ar putea aduce cuvintele lui Maupassant, care subliniază partea de iluzionism inerentă literaturii realiste («Realiştii de talent ar trebui să se numească, mai degrabă, Iluzionişti»), ca şi reflecţiile lui Barthes privind «scriitura romanescă», a cărei misiune ar fi aceea «de a pune masca şi de a desemna în acelaşi timp» (am mai putea adăuga şi demonstraţia acestuia că «nu există Roman fără Literatură»).” Consideraţiile lui Dan Cristea ne întăresc convingerea că la fel de important ca textul literar propriu-zis este textul critic care-l însoţeşte. O receptare critică făcută de cineva competent, capabil de referinţe intelectuale pe măsură pune în valoare textul analizat, găsind în el virtuţi pe care un ochi miop, recent, neantrenat nu le vede.

Provincialismul incult şi ţanţoş

Cronicarul reia subiectul Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” care se decernează anual la Botoşani (subiect consemnat şi în numerele precedente ale revistei noastre la rubrica Ochiul magic). De data aceasta ne-a atras atenţia un articol polemic din OBSERVATOR CULTURAL (nr. 400, din 24-30 ianuarie) intitulat „EminescuLL 2013”, semnat de un cristian. Tânărul prozator contestă, cu argumente, felul cum se acordă Premiul Opera Prima (cealaltă distincţie care dublează premiul propriu-zis, Opera Omnia), principalul său reproş fiind legat de absenţa din lista nominalizaţilor a lui Marius Chivu, autorul volumului de versuri Vântureasa de plastic. A doua ştire referitoare la manifestarea literară de la Botoşani este una în măsură să-l lase fără replică pe orice om cu o brumă de decenţă intelectuală: aflăm din DILEMA VECHE (nr. 466, din 17-23 ianuarie) că anul acesta „Consiliul Judeţean din Botoşani a hotărât să-l facă pe Mihai Eminescu cetăţean de onoare al judeţului”! Gestul e de un comic absurd şi de un rizibil fără margini. El reflectă însă starea mentalităţilor de la noi, unde provincialismul incult şi ţanţoş, dar şi atitudinea festivistcomunistă de tip „Cântarea României” au prins rădăcini şi fac ravagii.

Iarna la televizor

La sfârşitul săptămânii trecute, dacă ar fi fost să ne luăm după spusele autorităţilor şi ale televiziunilor, o urgie albă urma să se abată devastator peste ţărişoara noastră. Şi Cronicarul, credul, s-a luat, nemaifăcând o scurtă călătorie pe care era obligatoriu s-o facă. Ceea ce ne aştepta, potrivit avertizărilor oficiale, era cumplit: coduri galbene peste coduri galbene şi, apoi, coduri portocalii peste coduri galbene, ger, viscol, polei, ninsori abundente, drumuri închise, regiuni întregi izolate. În realitate însă, cel puţin aici, în sudul ţării, nimic grav nu s-a petrecut: s-a aşternut doar un strat subţire de zăpadă, ceea ce e firesc, căci suntem în ianuarie, nu în august. Atunci, de ce s-a exagerat atât? Televiziunile ştim de ce exagerează, pentru rating, ele trăiesc din senzaţional, acesta e modul lor de a fi, iar România descrisă la televizor adeseori nu seamănă deloc cu cea reală. Dar autorităţile de ce o fac? Şi în cazul lor explicaţia e la îndemână: ca să ne abată atenţia, să ne ţină ocupaţi şi să ne convingă de cât muncesc ele şi cum nu pot ele să închidă ochii de grija noastră. Am văzut secvenţe de la comandamentul de iarnă cu miniştri şi alţi responsabili ai treburilor publice având toţi figuri preocupate în exces, cum le stă bine unor oameni devotaţi binelui public. Şi mai, mai că am fi fost tentaţi să-i credem. Atâta doar că, tot în week-end, a venit ştirea despre directorii de la Compania de drumuri care tocmai încinseseră un chef pe cinste la Bâlea, ca să sărbătorească „codul galben”.

Altă lume şi alt om

Citim cu plăcere în DILEMA VECHE (nr. 467, 24-30 ianuarie) paginile dintr- un „caiet vechi”, unde Andrei Pleşu conspectează „amănunţit” Le Génie du Christianisme de Chateaubriand: „Lumea şi omul se strică prin dizarmonia crescândă a ansamblurilor. Ordinea structurală devine tensiune şi ruptură. În cazul omului: raţiunea şi inima, date constitutive ale lui, intră în disjuncţie. Cu cât insul e mai «civilizat», rigoarea lui morală se relativizează: când e prea liber – e grosolan, când se ocupă de ştiinţe – îşi pierde imaginaţia şi credinţa, când e «inspirat» – i se fisurează discernământul. Ideile asfixiază sentimentele, sentimentele asfixiază ideile. Ceea ce fusese alcătuit pentru a funcţiona în concordie sfârşeşte în război şi destrămare. ” Alte vremuri, altă lume şi alt om: astăzi, s-ar părea, asemenea tensiuni între sentimente şi idei nu mai sunt de actualitate pentru omul zilelor noastre care – sărăcit lăuntric, precar – nu se poate lăuda că stă bine nici la capitolul „raţiune”, nici la capitolul „inimă”.

Despre rescrierea ludică a istoriei

În OBSERVATOR CULTURAL (nr. 400, din 24-30 ianuarie) Cronicarul a remarcat o dezbatere consacrată noului film al lui Quentin Tarantino, Django Unchained /Django dezlănţuit (vezi şi cronica filmului semnată de Angelo Mitchievici în acest număr al revistei noastre). Exprimă puncte de vedere bine argumentate Mihai Fulger, Cezar Gheorghe şi Cornel Ungureanu. Acesta din urmă, lector de Teorie politică la Universitatea Pompeu Fabra din Barcelona, face o observaţie remarcabilă, ce merită să fie reţinută, privind poietica filmelor lui Tarantino: „În Inglorious Basterds, Hitler – încarnarea Răului – şi o bună parte dintre acoliţii săi sunt asasinaţi într-un mic cinematograf parizian. Nu este vorba aici despre o rescriere orwelliană a istoriei, de falsificarea propriu-zisă a adevărului istoric printr-o minciună ideologică. Tarantino rescrie ludic istoria prin intermediul unei poveşti neverosimile care nu urmăreşte defel să ne convingă că Hitler a murit cu adevărat într-un cinematograf parizian. În mod similar, în Django Unchained, Tarantino rescrie ludic istoria victimelor sclaviei, recurgând la un mit adânc înscris în imaginarul colectiv. Este vorba de mitul arhetipal al eroului care, în urma unei călătorii pline de aventuri, salvează prinţesa din castelul dragonului, întruchiparea Răului”. Rescrierea ludică a istoriei este unul dintre procedeele postmoderne inovatoare marca Tarantino, prin care acesta s-a impus aducând un puternic val de aer proaspăt în cinematografie.