Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Ocheade mistico-semantice de Tudorel Urian

Nu sunt multe cazurile de scriitori ale căror cote de piaţă explodează, literalmente, după dispariţia lor fizică. De cele mai multe ori timpul consolidează, fixează canonic, locul unor autori în conştiinţa publică, dar nu pune sub cu totul alte stele carierele literare ale acestora. Generaţii întregi au învăţat în şcoală că Eminescu nu a fost înţeles şi apreciat de contemporani şi că valoarea liricii sale s-a revelat doar după moartea poetului. Nici măcar apariţia, în 1983, a cărţii lui Alexandru Paleologu, Alchimia existenţei, nu a zdruncinat semnificativ locul comun de interpretare. Cu toate că, în eseul Funeraliile poetului, se demonstra negru pe alb că nu putea fi un oarecine, în vremea sa, un om la a cărui înmormântare au participat trei preşedinţi ai consiliului de miniştri (Mihail Kogălniceanu, Lascăr Catargiu - preşedintele în funcţiune la data respectivă - şi Teodor Rosetti), "şi alte foste, actuale sau viitoare excelenţe, fără a mai vorbi de mulţimea participanţilor". Eminescu, este concluzia lui Alexandru Paleologu, a avut o cotă înaltă în societatea vremii. Apariţia, după 1990, a două jurnale cu adevărat revelatorii a schimbat decisiv destinul în posteritate al autorilor lor. Jurnalul lui Mihail Sebastian şi Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt au dat, practic, o nouă identitate literară şi culturală acestor autori. Astăzi se mai vorbeşte prea puţin despre dramaturgul şi romancierul Mihail Sebastian şi aproape deloc despre criticul literar N. Steinhardt. Dar jurnalele acestor autori, probabil cele mai citate scrieri literare apărute în anii din urmă, au devenit principalele lor acte de identitate în istoria culturii române.
Orice carte despre Nicu Steinhardt este astăzi de cel mai mare interes. Viaţa acestui cvasi-dandy evreu devenit călugăr ortodox, care a preferat să înfrunte închisorile comuniste unei eventuale trădări a prietenilor, continuă să fascineze în cel mai înalt grad. Iar o carte despre relaţia lui N. Steinhardt cu principalii reprezentanţi ai "generaţiei '27", Constantin Noica, Eugen Ionescu, Emil Cioran şi Mircea Eliade, are toate datele apriorice ale unui best-seller.
Un tânăr autor, Adrian Mureşan (n. 1982), a publicat recent un volum dedicat tocmai relaţiilor spirituale dintre N. Steinhardt şi liderii de prestigiu ai generaţiei '27. Din capul locului trebuie spus că studiul este unul comparativ şi se referă aproape în exclusivitate la raporturile celor în cauză cu divinitatea. Altfel spus, Noica, Ionescu, Cioran şi Eliade sunt puşi faţă către faţă cu "monahul de la Rohia" şi prea puţin, practic deloc, cu tânărul Steinhardt. Întregul volum se transformă, de aceea într-o cercetare asupra operelor autorilor în cauză, ambiţia autorului fiind aceea de a detecta (în scrierile publicate sau, acolo unde este cazul, în jurnale, corespondenţe sau relatări ale altora) urmele relaţiilor acestora cu Dumnezeu. Gândirea lui N. Steinahardt este, de fiecare dată, etalonul, elementul de sprijin la care se face raportarea. Revelaţiile nu sunt foarte mari, dar totuşi semnificative. Poate surpinzător pentru unii, sufletul religios al lui Mircea Eliade este mai prezent în proza fantastică decât în eruditele sale tratate de istoria religiilor. Iar Adrian Mureşan o demonstrează cât se poate de convingător. Textele lui Cioran dezvăluie fie un anticreştin convins, fie un subiect al unei potenţiale "mari convertiri", iar opera literară a lui Ionescu ar conţine, în chiar inima absurdului care i-a adus notorietatea, o implicită, dar consistentă dimensiune creştină. Cea mai interesantă (pentru că dă de gândit, nu pentru că ar fi obligatoriu corectă) este paralela între gândirea lui Steinahardt şi cea a lui Noica. Cu destul curaj, Adrian Mureşan vede în Steinhardt un adept al "gândirii slabe", de maximă relativitate, în conformitate cu viziunea postmodernă a lui Gianni Vattimo, aflată la polul diametral opus metafizicii lui Noica.
Personal, nu am înţeles foarte clar de ce era necesară permanenta raportare la gândirea lui Steinhardt şi nu au fost discutate în sine convingerile religioase ale celor patru reprezentanţi ai generaţiei '27 (cărora, cum bine scria în postfaţă Ioan Pintea, ar fi fost bine să li se adauge Nae Ionescu). Oricum, ideile autorului sunt abundent ilustrate cu citate concludente din opera autorilor în cauză şi, pe baza "probatoriului" existent, nu prea sunt motive întemeiate să fie contestate. Lui Adrian Mureşan i s-ar putea reproşa, eventual, retorica publicistică, puţin cam prea zglobie, care nu se prea potriveşte cu fondul volumului. Chiar titlul cărţii sună a spectacol de music-hall, Hristos nu trage cu ochiul. De aici până la Jesus Christ Superstar distanţa este foarte scurtă. Pe de altă parte, este greu de înţeles ce a vrut să spună prin acest titlu, care contrazice convingerile a 99,99 % dintre cei care îşi declară credinţa, un, totuşi, autor apărător al credinţei. Pentru că e greu de crezut că există vreun credincios practicant care să nu fie convins că "Dumnezeu îl vede". E drept, Dumnezeu nu este Hristos, dar nu cred că asemenea subtilităţi au stat la baza titlului acestui volum. Mai degrabă, autorul, în entuziasmul său juvenil, a confundat expresia "a trage cu ochiul" (care înseamnă "a spiona", "a privi pe furiş") cu "a face cu ochiul" (a clipi pentru a face un semn discret cuiva). Că acesta din urmă a fost sensul avut în vedere o confirmă micul fragment din Jurnalul fericirii, utilizat ca Motto de Adrian Mureşan: "Actul răstignirii a fost atât de serios, de autentic şi total, încât până şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că spânzuratul de pe lemnul dein mijloc nu va învia. (...) Să le fi făcut Hristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de înţeles: las' că asta e de gura lumii, fiţi fără grijă, ştim şi noi ce ştim, ne vedem Duminică dimineaţa? (...) NU LE-A FăCUT SEMN CU OCHIUL". Că autorul a folosit o expresie greşită stă mărturie explicaţia de la pagina 31, "Hristos, în sfânta drama Sa de pe Cruce, nu a tras cu ochiul ucenicilor, nici măcar pentru a-i face să creadă, căci, mai mult, credinţa, fiind culmea acestor paradoxuri, înseamnă ceva "tainic şi ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încredere unui ne-fapt".
În intenţia sa de a se individualiza stilistic, de a scrie "tinereşte", neconvenţional, altfel decât până acum, Adrian Mureşan cam sare calul, iar unele idei cât se poate de banale sunt îmbrăcate în fraze pompoase: "... critica şi eseistica lui Steinhardt funcţionează ca un ochi neobosit, cu un entuziasm ce pare conectat la un generator etern. Lupa criticului se însufleţeşte de fiecare dată când ia contact cu geografiile capricioase ale textului, iar provocarea acestuia din urmă devine crucială pentru un spirit căruia insensibilitatea faţă de multiplele reflectări ale creaţiei îi este totalmente străină. Important aşadar, este stimulul, fie el cât de mic, - condiţie sine qua non pentru menţinerea unei relaţii vii cu textul".
Avântul retoric îi joacă mai multe feste autorului. Din neatenţie sau din insuficient de bună cunoaştere a nuanţelor limbii române se nasc mici monştri şi mereu eşti pus în situaţia să te întrebi ce vrea de fapt să spună autorul dincolo de ceea ce scrie. Întregul volum este un omagiu adus lui N. Steinhardt. Or, în acest context, o frază precum aceasta te face să nu mai înţelegi nimic: "De fapt, aici se şi rezumă toată problematica acestei reflectări duplicitare (s.n. - T.U.) în eseistica steinhardtiană: de Noica îl leagă multe, la fel cum îl şi despart anumite aspecte, deloc neglijabile" (p. 24). Nu ştiu dacă Adrian Mureşan s-a gândit la faptul eseistica lui N. Steinhardt referitoare la Noica are un caracter "făţarnic", "ipocrit". Dar o simplă consultare a Dicţionarului Explicativ al Limbii Române l-ar fi convins că acestea sunt sensurile cuvântului "duplicitar", şi nu "duble" sau "multiple", cum probabil a intenţionat să scrie autorul frazei citate mai sus.
Ioan Pintea are dreptate în excelenta sa prefaţă: cartea lui Adrian Mureşan este un exercţiu de admiraţie, o probă de iubire arătată de un reprezentant al generaţiei foarte tinere lui Nicu Steinhardt şi textelor sale fundamentale. Autorul acestui eseu, altfel cât se poate de temeinic documentat, are însă nevoie de mai multă încredere în sine, în ideile sale şi în capacitatea de a le exprima. Atunci când crezi cu adevărat în ele, ideile răzbat singure, fără să fie nevoie de discutabile artificii stilistice pentru a le pune în evidenţă. Cu seriozitate, modestie şi fără a se strădui să pară altceva decât este în realitate, Adrian Mureşan poate deveni un nume de luat în seamă în eseistica românească.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara