Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Occidentalizarea limbii şi culturii româneşti de Alexandru Niculescu


Am scris în mai multe rînduri despre procesul socio-cultural şi lingvistic al trecerii societăţii ,,moldo-valahe" şi transilvănene-autohtone, orientale la mentalitatea şi structurile occidentale. Am scris nu numai noi. Începînd de la magistrala lucrare a lui Pompiliu Eliade (Influenţa franceză asupra spiritului public în România, Paris, 1898) la Dimitrie Popovici care se ocupa de iluminismul ardelean (şi de romantism) pînă la Sextil Puşcariu (care vorbea de ,,reromanizarea" limbii române (alţi lingvişti, de ,,relatinizare" - în urma pătrunderii masive de neologisme latino-romanice) şi la alţi cercetători (mai ales ai perioadei romantice precum Paul Cornea) - fenomenul a fost mult studiat. În bibliografie nu trebuie uitat numel lui N.A. Ursu. Unele aspecte mai mărunte au fost examinate de cel ce scrie aceste rînduri.

2. Istoricii vorbesc despre ,,modernizare": termenul este corect. Noi am denumit fenomenul ,,occidentalizare romanică" (Individ. lb. rom. II, p. 55-98) socotind că preponderent a fost în această transfigurare cultural-literară elementul romanic (italian, francez). Dar... Au pătruns elemente romanice moderne prin neo-greacă, chiar prin limba germană-austriacă atît în ,,Moldo-Valahia" cît şi în Ardeal. Amîndouă aceste culturi erau impregnate deşi vehiculau elemente (lexicale) romanice. Venezia care a fost un teritoriu de trecere dintr-o zonă într-alta, iar Franţa (post)napoleoniană care domina Austria au contribuit la circulaţia cuvintelor latinei romanice... Conceptul nostru, trebuie să recunoaştem, era prea strîmt. Avea dreptate Matei Millo (Un poet romantic) să opună un ,,boier bătrîn" numit Stan unui năvalnic ,,tînăr" romantic. Stan: De ai chef să ne-nţălegem, te poftesc.../ Să-mi vorbeşti cu profimie, get-beget, moldoveneşte", iar ,,tînărul" răspunde: ,,Eu, după plăcere-ţi voi vorbi cum ştii..., prosteşte/ Dar te giur pe alba-ţi barbă, nu-mi grăi turco-greceşte"... Şi mai departe, imediat: ,,Maica dreaptă-a limbii mele e latina, lumea ştie/ Ce muri, bătrînă-n veacuri, într-o glorie tot vie" (Primii noştri dramaturgi, Ed. Al. Niculescu, 1956, p. 367). Dar de ce acelaşi boier bătrîn moldovean vorbeşte, în aceeaşi piesă de teatru, despre vorbe de la şonţi împrumutate şi despre faptul că ,,acum, cu franţuzeasca, v-aţi şonţit şi mintea-n voi?" Rom. şonţ acoperea două concepte: ,,Sas" (honţ, porecla dată Sasului: ironic ,,Neamţ") şi ,,şchiop" (din maghiară), cf. a şonţi, şonţit" a deforma, strica, poci"). ,,Nemţii", Saşii contribuiau şi ei la ,,occidentalizarea" (id est modernizarea) limbii culturii noastre. Dar, în altă piesă de teatru - de data aceasta a lui Costache Faca (era ,,clucer") - citim (vorbeşte o Smaranda, soţia unui ,,boier bătrîn"): ,,numai Nemţii şi Francezii pot vorbi de santiman" sau ,,oricum, soro-mi place mai bine la Nemţi s-ascult" (p. 114). Cea ce înseamnă că şi Germanii îşi au contribuţia lor la modernizarea României: foarte probabil, prin trupe de teatru sau de operă (,,Ba, la opera cea nouă, Timerman cînd a cîntat/ Eu de plesir adormisem" (p. 115). Iar bătrînul Stan considera chiar că ,,n-are cinste a-i şti limba/ celui tînăr/ ş-a-nţălege păgîneşte" (p. 367). ,,Păgîni", ,,şonţi" erau consideraţi tinerii sau cucoanele mai la modă, care vorbeau ,,evropeneşte"! Dar în această ,,europenizare" trebuie să includem şi contribuţii germanice - nu numai latino-romanice. Nu în zadar a rămas în limba română expresia ,,a se îmbrăca nemţeşte"! Aflăm chiar, din relatările contelui d'Hauterrive (Journal d'un voyage de Constantinople à Iassy, 1785), dar şi ale altor călători (contele de Laugeron, 1794), că ,,boierii instruiţi vorbesc mai multe limbi şi adesea îi vezi adăogind greaca, rusa, germana şi franceza la limba maternă" (Pompiliu Eliade, Infl. fr., I, p. 131). Continuă acesta din urmă: ,,o singură limbă lipsea: limba ţării, pe care domnitorii fanarioţi nu aveau vreme să o înveţe şi pe care au decretat-o ,,incapabilă" să exprime înaltele frumuseţi ale filosofiei şi rafinamentele artei" (ibid.). Adică ceea ce ,,Cocoana Smaranda" în Conversaţiile lui Costache Faca, spunea ,,în orice limbă, numai străină d-o fi/ o tragedie se poate prea frumos pasarisi./ Numai limbele străine pot vorbi de santiman/ Numai Nemţii şi Francezii pot avea de amiuzan" (Primii noştri dramaturgi, p. 114). Pare-se că Cocoana Smaranda a primit declaraţii în greceşte (,,Unu-mi zice pe greceşte că ficaţii îi rănesc") şi în nemţeşte (Altul nemţeşte se jură şi-mi arată cum că sînt/ Mai frumoasă decît toate stelele de subt pămînt" (ibid.). Caricatura comică este evidentă - dar ea nu ascunde mai puţin snobismul boieresc (al soţilor ,,boierilor bătrîni", dar mai ales al tinerilor) de a dispreţui limba română. ,,Franţuzitele" (observaţi femininul!) lui Costache Faca erau o realitate socială. Înţelegem, acum, că alături de educaţia franceză, de uzul limbii franceze a impresionat că pronunţarea franceză corectă a nobililor ofiţeri ruşi era mult mai bună decît a boierilor greci şi români precum şi a Domnilor fanarioţi! În orice caz, după cum se ştie, societatea înaltă moldo-valahă era cuprinsă (dacă nu înspăimîntată), în sec. al XVIII-XIX-lea în prima sa jumătate de ,,duhul sfranţozesc" sau, cum spune alt boier, ,,franţozoaia n-o poftesc". Să-l ascultăm, în altă parte: "iar acu progresul pe noi năpădeşte/ Capul nu ni-l taie, da' îl nebuneşte".

3. ,,Occidentalizarea" întîmpina, mai ales în perioada începuturilor (ultimele decenii ale sec. al XVIII-lea, prima jumătate a sec. al XIX-lea) rezistenţe serioase - unele chiar justificate. În primul rînd trebuie subliniat faptul - despre care am vorbit şi noi în Individualitatea limbii române., II, p. 73-74 (pe urmele întemeiatelor afirmaţii ale lui Pompiliu Eliade) - că ,,hospodarii" fanarioţi aveau drept ţel exclusiv ,,occidentalizarea" lor, pentru a ridica Elada la superioritatea culturii occidentale - faţă de Turci (pe care-i serveau, dar în numele patriotismului grec, îi sabotau). Exemplul ,,hospodarilor" era urmat de boierii români (şi greci) din Moldo-Valahia: dar nu de toţi! Unii dintre aceştia din urmă doreau să-şi păstreze privilegiile ,,greco-turceşti": erau denumiţi - de cei mai tineri - ,,tombatera" (gr. Ton patéra" (imită) pe tata, învechit"). În orice caz, totul se petrecea în lumea restrînsă a claselor înalte greco-române care, cum arată L. Gàldi, Mots néo grècs, p. 39, nu avea nici un contact cu masele largi ale populaţiei. ,,Occidentalizarea" se limita la aristocraţie.1

4. Abia acum intrăm în miezul problemei. Dacă ,,occidentalizarea" atingea mai ales păturile sociale înalte, cu atît mai mult imitarea moravurilor occidentale - mai ales franceze - devenea o cale de acces spre protipendadă. Rezultatul se vede mai ales în piesele de teatru-satirice ale epocii. Comodia vremii (1833) şi Conversaţii-le (1845) lui V. Faca, O bună educaţie (1845) a lui Costache Bălăcescu, O soaré la mahala, Îngîmfata plăpumărească, Doi coţcari scrise de Costache Caragiale - în aceeaşi perioadă - prezintă, fie şi în manieră comică, tipuri ale vremii: ,,Coţcarii" care se introduc în casele boierilor spre a face curte ,,demoazelelor", ,,jupînesele", soţii ale bravilor şi sîrguincioşilor meşteşugari autohtoni, care vor să devină ,,cocoane" şi-şi cumpără... ,,salon".
Trebuie să distingem în aceste comedii mai multe atitudini în funcţie de aspiraţiile sociale ale personajelor. Mai întîi apar tinerele şi tinerii care aspiră la civilizaţia Occidentului. În Comodia vremii de C. Faca, Elenca şi Luxandra sînt fiicele unui boier bătrîn: ele vorbesc într-un pitoresc jargon franco-român2 ("ascultă, ma şer Luxandră, aş vrea să mă plimb pe Pod3/ Ş-apoi să stau cu caleaşca la madam marşand dă mod". În vizită sosesc doi ofiţeri care li se adresează cu madmazel rugîndu-le "nu mai faceţi tualetă, mă rog per l'amur de Dié" Şi unii şi alţii schimonosesc limba franceză, dar demoazele vor să se mărite cu tineri care înţeleg spiritul vremii, în timp ce ofiţerii vor să intre in familiile ,,boiereşti", mimînd cultura franceză. Să adăogăm, în această galerie de personaje tipice ale vremii, pe ,,poetul romantic" al lui Matei Millo, ,,favoritul poeziei", ,,autor" şi încă ,,tînăr" - care se adresează altui Stan - şi el ,,boier bătrîn": ,,tu nu ştii că tineretul care azi îi domnitor/ Pasul ţării îndreptează cătr-un mare viitor" (Primii nştr. dram., p. 336) Acest tînăr poet romantic acuză pe boieri: ,,pentru că sub barba voastră pregiudeţile clocesc.../ Pentru că sînteţi, în ţară, o rugină rozătoare/ Ce se-ntinde şi corumpe tot ce-i tînăr, ce-i în floare (Primii nştr. dram., p. 367). Între cei doi apar conflicte de limbă (v. mai sus), iar în disputele sociale, ,,occidentalizarea" adaugă şi conflictele de generaţie. Bătrînii boieri, precum Stan, declară: tot ce-au lăsat bătrînii, voi le-aţi schimosit pe toate/ Căci acum cu franţuzasca v-aţi şonţit şi mintea-n voi" (p. 366). Mai tîrziu, pe la 1851, acelaşi Matei Millo ironizează comportamentul şi îmbrăcămintea propuse unei tinere Viorica, fiica unui pădurar modest: cu capela cam drăcescă/ şi cu şalul tîrîind/ Stîlcind biata franţuzească/ Şi din şolduri tot foind! A, bonjur, bonjur, ma bel/ Coma, coma vu portez/ Poftim, poftim la cadril/ La cadril, cadril francez (pp. 388-389). Dar... minune! Viorica, fata simplă din popor, refuză ispitele: ,,d-apoi geaba-i nu-i pentru mine! Eu nu înţeleg veseliile astea boiereşti. Eu-s o proastă, o ţărancă (ibid). Aceeaşi atitudine şi în mediile orăşeneşti ale meşteşugarilor. În Îngîmfata plăpumăreasă sau Cucoană sînt a lui Costache Caragiale (prin 1846, ,,în mahalaua Vergului"), Chir Pencu ,,plăpumarul" se opune romantismului naiv al Ilenei (Elenei), nepoata lui, care citea ,,romanţe de amor" (,,o, frumoasă istorie, romanţa lui Arghir!...) dar şi pretenţiilor soţiei sale, Ancuţa, care voia să aibă ,,salon". Nepoata îl caracterizează: ,,el din anterie nu vrea să iasă, se ţine de obiceiurile vechi ale esnafului" (p. 246). Să-l ascultăm şi pe Stoian: ,,eu nu sînt domn. Domnii nu scarmănă la lînă ca mine. Dacă vrei să mă cinsteşti,
zi-mi Chir Stoiene..." (p. 247). Nevasă-sa, Ileana (Elena) îl insultă: ,,du-te mojicane, de-ţi caută nevastă la mahalaua Vergului, la uliţa Herăstrăului, la nisipărese sau în Dealu Sprii, la mitocani. Pentru d-alde alea eşti tu făcut!" (ibid.).

5. Chiar dacă este vorba de comedii - cu o şarjă caricaturală evidentă - înţelegem din asemenea replici distribuţia socio-culturală a modernizării. ,,Occcidentalizarea", ,,duhul sfranţozesc" nu atingea, de bună seamă, păturile inferioare ale societăţii, dar, pare-se, schimbările de mentalitate, de îmbrăcăminte, de limbă nu erau nici măcar dorite de cei ,,de jos". Oare? - ne putem întreba noi, astăzi. Refuzul de a fi ,,domn", în Ţara Românească, sau ,,boier", la ţăranii din Moldova a fost notat de comediografii epocii. Cîteodată chiar, ca în Doi coţcari (1840) al aceluiaşi Costache Caragiale, Ion, ,,fecior", slugă, în casă, se aliază cu ,,boierul" ca să alunge pe ,,coţcarii" care-şi arogă aere occidentalizante, pentru a se introduce în familii sus-puse. Ideea celor ce refuzau modernizarea (mai ales meşteşugarii chibzuiţi) era conservarea bunei stări vechi, teama de modernizare: ,,Cine teapa nu-şi păzeşte/ Foarte lesne mofluzeşte: cine starea nu-şi măsoară/ Poate cerşetor să moară" Sau: ,,Să trăim inţelepţeşte/ Să muncim negustoreşte.../ Să ne măsurăm plăcerea/ Numai cît ne e puterea" (p. 272).
,,Occidentalizarea" turbură profund societatea românească (moldo-valahă) din sec. XVIII-XIX (mai exact între 1720 şi 1850). Faţă de clasele ei înalte, de la Domn pînă la boieri, care-şi caută o legitimitate nouă, modernă, rusă-franceză-austriacă, celelalte straturi socio-culturale se comportă în chip diferit. Modernizarea este dorită de unii, dar este ignorată, refuzată sau chiar... temută de alţii.

6. AceastĂ situaţie bizară se datoreşte de bună seamă şi circumstanţelor istorice. Cele două ţări româneşti trăiau într-o dublă - devenită triplă - contradicţie politică. Pe de o parte, vechiul regim al Turcilor (pe care-i urau, dar care dăduseră unei părţi din boierime privilegii mari, greu de abandonat), pe de altă parte, Ruşii în Moldova mai ales, de cînd Rusia, în 1781, deschisese un consulat la Bucureşti (în conformitate cu art. XI din tratatul de la Kučuk-Kainargi), au dus la constituirea unei ,,partide" filo-ruseşti pe lîngă partida filo-turcească.
În sfârşit, deschiderea consulatelor franceze napoleoniene ale Revoluţiei (,,cetăţeanul Flury, la Bucureşti, cetăţeanul Parrant, la Iaşi") adaugă încă o componentă politică actuală. Mai era, în acest peisaj politic, şi Austria... ,,Occidentalizarea" venea deci prin Ruşi (,,lux desfrînat"), era promovată, cultural şi politic, de Francezii, puţin numeroşi, dar sprijiniţi de ideile victorioase ale Revoluţiei Franceze - şi susţinută de Austrieci. Toţi, toate - împotriva Turciei!

7. Ce se petrecea însă în societatea moldo-valahă, pe atunci, ne dezvăluie rapoartele, notele de serviciu şi lucrările Francezilor. Pompiliu Eliade (p. 183) a excerptat cîteva rînduri dintr-un memoriu al unui reprezentant diplomatic al Franţei, ,,cetăţeanul Gaudin": ,,nu-mi voi lăsa soţia în oraşul acesta unde domneşte un lux desfrînat, unde virtutea este necunoscută, unde stricăciunea stăpîneşte aproape toate inimile, unde îndeletnicirea obişnuită a bărbaţilor şi a femeilor este jocul". Era vorba de Iaşi în 1796! Alt Francez, consul şi el, ,,cetăţeanul Parrant" remarcă, din Notele asupra geografiei, administraţiei şi populaţiei din Moldova" (1797) că ,,spiritul public este ostil Turcilor şi favorabil Ruşilor" (P. Eliade, p. 183-184): ,,Ruşi au pus stăpînire, în această ţară pe toate spiritele". În plus însă ideile noi, de libertate, ale Revoluţiei Franceze ,,pentru acea mică parte dintre boieri care ştiu să judece, nu sînt cu totul lipsite de farmec; le place să li se vorbească de ea", ele atingînd mai ales pe cei tineri (,,vor suferi neîndoielnic... dulcea şi binefăcătoarea lor influenţă" (Pompiliu Eliade, p. 185-186).
Se creează acum, în această perioadă de schimbări internaţionale (Rusia ţarului Alexandru se îndrepta contra culturii Franţei napoleoniene învinse, Turcia, aliată cu Franţa etc.) grupări politice favorabile uneia sau alteia dintre marile Puteri. O ,,partidă" rusofilă se opune alteia, filo-turceşti - în funcţie de favorurile şi bacşişurile primite. Revoluţia franceză şi Franţa napoleoniană au inspirat crearea unei ,,partide naţionale", căreia îi aparţineau boieri precum Beldiman, Catargi, Sturdza, Alexandru Şuţu. În urma înfrîngerii lui Napoleon, speranţă a boierilor din ,,partida naţională", această grupare devenea ,,partida turcească"! În acelaşi timp însă trebuie să notăm că Napoleon, războaiele lui, cele cîteva menţiuni ale lui Napoleon despre soarta Valahiei şi a Moldovei (v., Eliade, p. 200), au reprezentat o ,,primă deşteptare a conştiinţei naţionale în România" (P. Eliade, p. 213).

8. În această lumină, se vede cu claritate că ,,occidentalizarea" agita mai ales păturile boiereşti. Poporul ,,de jos", de la periferia oraşelor (meşteşugarii), din zonele rurale nu era cîtuşi de puţin cuprins în aceste nisipuri mişcătoare ale politicii europene faţă de cele două principate moldo-valahe, nici în intenţiile sau în viziunea ,,partidelor naţionale" sau nu. Totul se petrecea în sfere înalte"! Treptat însă, între sfîrşitul sec. XVIII şi 1847-1850, odată cu permanenţa la Paris a unor tineri boieri ,,moldo-valahi" - viitorii ,,paşoptişti" - ,,franţozoaia", ,,duhul sfranţozesc" pătrunde în structurile mai profunde ale societăţii din Moldo-Valahia. Comediile citate mai înainte surprind ,,pe viu", chiar dacă în caricatură, acest proces. Putem astfel afirma că tentaţiile unei modernizări occidentale patronate mai ales de Franţa, se fac din ce în ce mai evidente către 1848-1850, cînd poporul încearcă să-şi ia, revoluţionar, soarta în mîini proprii. Dar despre o occidentalizare populară nu poate fi vorba: chiar structurile sociale, distanţele dintre clasele de sus şi cele de jos, dintre oraşe şi populaţia rurală ar fi interzis un acord socio-cultural complet. Ţăranii au rămas ţărani, meşteşugarii oraşelor tot departe de sursele occidentale: lor le rămînea imitaţia, maimuţăreala, stîlcirea limbii franceze - dacă aveau intenţia de a urca în scara socială. Căci ,,boierii" sosiţi de la Paris şi tinerii care se sufocau în ,,atmosfera vînto-colbo-umedoasă" a Iaşilor (precum ,,poetul romantic") rîdeau de ei. Aşa a devenit, în Moldo-Valahia, franceza ,,limbă de salon"!

9. Cu totul alta era situaţia culturii occidentale în Transilvania. Aici Biserica - şi încă de pe vremea lui Gabriel Bethlen şi a lui Simion Ştefan, ,,arhiepiscopul"4 de Bălgrad - căuta să inculce valorile occidentale - mai ales cele latine - poporului credincios. După aceea, de la sfîrşitul sec. XVII, de-a lungul întregului sec. XVIII, ordinele călugăreşti catolice - Basilicanii şi Jesuiţii - atrăgeau spre Roma caput mundi (et latinitatis) - un număr însemnat de ţărani din păturile mijlocii ale satelor; îmbrăţişînd confesiunea greco-catolică ei deveneau preoţi, cărturari - intelectuali de care avea într-adevăr nevoie populaţia românească. Ei îşi însuşeau o bună intrucţie în literele latine, ,,ştiau" bine latineşte - şi, de bună seamă cunoşteau germana şi maghiara. Astfel s-au format promotorii învăţaţi ai Şcoalei Ardelene.
Inochentie Micu-Klein îşi începe studiile la gimnaziul iezuit din Cluj, iar de aici, în 1724, trece la Universitatea iezuită din Trnava (în Slovacia, atunci Horné Uhry, Ungaria de sus), unde, în cadrul ,,studiilor generale" studiază teologia. În 1728, student fiind, a fost numit episcop (de fapt, înscăunat în 1732).
Samuel (Maniu) Micu-Klein face, în schimb, studii la Blaj (chiar în şcoala înfiinţată de unchiul său). Devenit călugăr, rigidul Petru Pavel Aaron, episcopul, îl trimite la Viena, unde se înscrie la Colegiul Pàzmàny (pentru studii teologice), dar şi la Universitate (care, atunci, începuse a ieşi de sub controlul iezuiţilor), unde studiază filosofia şi limba germană (pînă în 1772). Mai tîrziu, prin 1779, îl găsim din nou în Viena, ,,prefect" de studii în colegiul Sankta Barbara (unde îl cunoaşte pe Gh. Şincai). În 1780, Samuel Micu, singur, publică celebra sa Elementa linguae daco-romanae.
Cel mai cultivat dintre ei, Gh. Şincai, după şocala ungurească din Szabed şi cea românească din Samşud a trecut la colegiul reformat din Tîrgu-Mureş şi la gimnaziul iezuit din Cluj: este apoi trimis la gimnaziul Piariştilor din Bistriţa după care ajunge, împreună cu Petru Maior - la Propaganda Fide la Roma unde îl cunoaşte pe cardinalul Ştefan Borgia şi are acces la arhivele Vaticanului. În 1783 alcătuieşte o Gramatică latino-română (în limba română).
Al treilea dintre intelectualii transilvăneni care au pus bazele Şcolii Ardelene este Petru Maior. În 1774 a plecat la Roma împreună cu Şincai unde a studiat pînă la 1779 filosofia şi teologia. La întoarcere s-a oprit la Viena ca să înveţe dreptul canonic, iar în 1780 e numit profesor la Blaj, ,,deregătorie" din care au ieşit ,,bărbaţi care se făcură floarea românilor şi în clir şi în politie". Petru Maior este autorul a două disertaţii (publicate în Istoria pentru începutul Românilor în Dacia) în care autorul susţine că ,,limba română e acea limbă latină comună care era la începutul sutei a doua în gura Românilor şi a tuturor Italianilor" (O. Densusianu, Lit. rom. mod., p. 49-53)
Cu aceştia - dar şi cu alţi prelaţi greco-catolici - s-a făcut ,,Unia", ,,Uniaţia" (cu Biserica catolică din Roma) şi s-au construit elitele culturale româneşti din Transilvania. Dar acestea, spre deosebire de cele moldo-valahe de peste munţi, aveau în vedere ,,luminarea poporului". Şi în Transilvania ajunsese faima lui Napoleon Bonaparte şi se deplîngea înfrîngerea şi captivitatea lui (,,să nu-l duceţi prea departe/ Pe-mpăratul Bonaparte"). În Transilvania se creau şcoli româneşti, tinerii studioşi erau trimişi în şcoli superioare în Austro-Ungaria sau la Roma - dar profesorii... Profesorii cei mai buni, precum Gh. Lazăr, treceau Carpaţii în Principate să ,,lumineze" poporul român din Ţara Românească şi din Moldova. Renaşterea latinistă translivană iradia în toate regiunile româneşti: ,,aşa, tu România din somn ai deşteptat". Gh. Lazăr, Ion Eliade-Rădulescu, Gh. Asachi, Grigore Alexandrescu poate chiar şi Bălcescu şi Eminescu sînt rezultatele directe sau indirecte ale Şcolii Ardelene. Dacia pentru România, poporul daco-roman sînt unele dintre conceptele introduse de Ardeleni.
,,Occidentalizarea" - cu adevărat latino-romanică şi (mittel)europeană - se petrecea în Transilvania, implicînd straturi diferite în profunzime ale societăţii româneşti. ,,Occidentalizarea" se realiza ,,de jos în sus" (din mediile mijlocii ale satelor, preoţi, învăţători, către societatea înaltă). În Principate ea se făcuse ,,de sus în jos" (de la boieri către clasele mijlocii fără ca să fi atins niciodată pe cei de jos).
Aceste constatări ne permit să înţelegem de ce conservatorii (precum Titu Maiorescu) criticau ,,formele fără fond" din Principate, de ce I. L. Caragiale ironiza şi caricaturiza democraţia liberală (pro-europeană), incompletă, cu fisuri balcanice evidente - dar nici unul, nici celălalt nu atingeau procesul de construire a unei culturi româneşti omogene, egalitare în Transilvania. Şcoala Ardeleană, cărturarii ei, rezultatele ei socio-culturale erau sacrosancte pentru toate regiunile româneşti. Occidentalizarea - prin Transilvania - reuşise. În Moldo-Valahia procesul a durat multă vreme.
Dacă nu cumva durează încă!...


1 Tot L. Galdi, Mots néo-grècs, p. 53 dezvăluie procedeele greco-fanariote ale şcolilor greceşti. Alexandru Ipsilanti, într-un hrisov din 1715 prevedea ca ,,ucenicii... să fie nobili, adecă fii ai boierilor ce se află în lipsă, ori ai urmaşilor ce se zic mazili... şi nu tsaranoi (=ţărani) cărora li s-au dat lucrul pămantului" (Individualitatea lbii. rom., II, p. 74)
2 Analizat de Florica Dimitrescu în Observaţii asupra lb. personajelor lui C Facă în LR IV, 1955, p. 28-33.
3 Podul Mogoşoaiei=Calea Victoriei
4 Simion Ştefan nu a fost mitropolit (cu drepturi plenare), cu atît mai puţin nu fusse recunoscut (şi hirotonisit) de Mitropolitul Ţării Româneşti. El era, la origine, un preot ortodox, trecut la calvinism şi ,,reîntors" (de calvinişti) la ortodoxie. (N. Iorga 1929: 329-330, Someşan 1999: 28-29).


Bibliografie

Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Bucureşti, 1972
Ovid Densusianu, Literatura română modernă, Bucureşti, 1943
Florica Dimitrescu, Observaţii asupra limbii personajelor lui C. Faca, în Limba română IV, 1955
Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România, trad. rom, I-II, Bucureşti, 1982
Ladislau Gàldi, Les mots d'origine néo-grècque en roumain à l'époque des Phanariotes, Budapest, 1939.
Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, II, Bucureşti, 1978 (v. şi România literară, 17/2001).
Primii noştri dramaturgi, Ed. Al. Niculescu, Bucureşti, 1956.
Dimitrie Popovici, La littérature roumaine à l'époque des Lumières, Sibiu, 1945.
Dimitrie Popovici, Studii literare, II, Romantismul românescu, Cluj, 1974
Sextil Puşcariu, Limba română, I, Privire generală, Bucureşti, 1940, (ed. a II-a, Bucureşti, 1976)
Sextil Puşcariu, Le rôle de la Transylvanie dans la formation et l'évolution de la langue roumaine în ,,La Transylvanie", II (1938), 37-69.
Maria Someşan, Începuturile Bisericii Române unite cu Roma, Bucureşti 1999.
N.A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962.