Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Oameni din Slobozia de Tudorel Urian

Evelyn, cel mai recent „roman” („mozaicat”) al lui Nicolae Stan se doreşte a fi o replică la celebra carte a lui James Joyce, Dubliners. Chiar dacă tehnic, stilistic şi tematic nu prea există elemente apte să  susţină comparaţia dintre cele două cărţi, un punct comun totuşi există şi el nu este lipsit de importanţă. Ambii scriitori reuşesc să traseze profilul unei localităţi, prin prisma destinului individual al unor locuitori mai mult sau mai puţin reprezentativi pentru viaţa urbei respective. Pornind de la această idee a lui James Joyce, materializată, la fel ca în opera irlandezului, printr-o suită de povestiri cvasi-independente în centrul cărora se află  fapte din viaţa cotidiană a unor personaje aflate în clasa de mijloc sau în păturile inferioare ale societăţii, Nicolae Stan scrie o memorabilă epopee a oraşului pierdut în imensitatea Cîmpiei  Bărăganului. La Nicolae Stan, ca şi la James Joyce, autenticitatea este dată nu de excepţie, ci de regulă. El nu caută figuri ieşite din comun, ci oameni obişnuiţi, cu pasiuni şi sentimente, bucurii şi dezamăgiri, iluzii invariabil transformate în înfrîngeri, pe deplin reprezentativi  pentru atmosfera din urbe. Uneori, aceştia trebuie să facă faţă unor situaţii neprevăzute, dar şi atunci acţionează în virtutea propriului lor sistem de valori, adesea depăşit, ceea ce îi plasează în situaţii tragi-comice. Văzuţi de Nicolae Stan, oamenii din Slobozia au ceva trist şi ridicol, sînt goliţi de idealuri şi speranţe, trăiesc într-un fel de automatism şi în absenţa unui sistem de valori valabil (cele vechi au fost parţial abolite, iar cele noi întîrzie să apară). Privirea autorului către personajele sale este mereu una caldă, încărcată de o foarte umană înţelegere. Inevitabil, citind cartea lui Nicolae Stan, comparaţia cu James Joyce vine de la sine, dar ea nu ştirbeşte cu nimic autenticitatea unui roman în care spiritul locului se împleteşte cu experimente naratologice, pe alocuri extrem de curajoase. Categoric, Evelyn nu este o pastişare a lui James Joyce, ci un roman original care reuşeşte să pună în evidenţă specificitatea lipsită de pitoresc a unei localităţi prin folosirea inteligentă a unor tehnici narative (post)moderne.
            
Dacă Dubliners este o culegere de povestiri scurte, scrise în stil tradiţionalist, fără vreo preocupare deosebită pentru construcţie (citind acest volum este greu de crezut că autorul lui, James Joyce, va publica, peste doar opt ani, una dintre cărţile de referinţă ale literaturii moderne, Ulysses), Evelyn este o carte concepută ca un roman. Ea se deschide cu Blitz premergător, un text menit să traseze un plan general al localităţii şi să prezinte personajele povestirilor care formează substanţa propriu-zisă a volumului. „Noapte. Şi toţi intră în ea, pregătiţi ca de sărbătoare: vajnicul economist şi scriitor local Şarpe Ionuţ; vînzătoarea de loz în plic a oraşului; muncitoarea perfecţionistă; soţia respectabilă a şoferului; soldatul cel semeţ şi supus datoriei; baba Sofica, justiţiara; Dida, rezistenta; plina de rîvnă, Evelyn.

La acest ceas, oraşul este o floare.
Dar el trebuie să poarte un nume.
Fie numele lui Slobozia.” (p. 11)
           
Povestirile care compun „romanul mozaicat” sînt complet diferite ca tematică şi chiar ca tehnică narativă, singurul element de legătură fiind dat de faptul că personajele lor sînt legate într-un fel sau altul de oraşul Slobozia. Dida este o femeie de la periferia oraşului Slobozia, îşi urmează bărbatul la ţară, tuşa Anghelina locuieşte la ţară, dar vine la oraş unde are parte de o experienţă ieşită din comun, Evelyn este din Slobozia, dar îşi duce traiul ca prostituată la Varna unde are şansa de a-l reîntîlni, în calitate de client, pe fostul ei profesor din liceu (şi el din Slobozia, fireşte), de care fusese îndrăgostită în taină. Toate povestirile sunt meritorii, dar două atrag în chip deosebit atenţia:  Drumul şi Ce părere aveţi, domnule Llosa?. Prima este o proză absurdă, tragi-comică în care o tînără părăsită de iubit îşi caută echilibrul moral într-un curs de karate şi în citirea unui roman de Nicolae Breban. Cursul de karate e cum e, dar cartea lui Breban are pentru ea înţelesurile adînci pe care le găseşte Jupîn Dumitrache în articolele lui Rică Venturiano din „Vocea patriotului naţionale”: „«Era modul lui prezent de a fi. Erau casa lui, locul lui. Era cochilia care îl proteja». Brusc, corpul ei e cuprins de un frison intens şi scurt. Privirea fixează năucită un cuvînt din text. Cîteva clipe întîrzie în starea asta. Apoi, fremătînd se ridică şi căută în raftul cu cărţi. Ia dicţionarul, găseşte cuvîntul care nu-i dă pace, îi află înţelesul pe care şi-l notează cu creionul pe un caiet de matematică nescris: «cochilie, s.f. 1. Înveliş calcaros sau silicios al unor moluşte foraminifere etc. 2. Tipar metalic folosit la turnarea diferitelor piese de maşini etc.». Creionul zăboveşte în aer; nu înţelege pe deplin. Mai citeşte odată ce a scris. Scutură din cap. Ceva nu merge” (p. 44) Les incertitudes du language, ar putea comenta Jean Paulhan aceste rînduri care fac cît un eseu despre relaţia scriitor-cititor, limbajul metaforic şi, eventual, criza lecturii. Cu dicţionarul într-o mînă şi romanul lui Nicolae Breban în cealaltă biata fată îşi continuă corvoada pînă cînd, ca într-o proză suprarealistă, este strivită izbăvitor sub roţile unei maşini. Tonurile minore în care naratorul prezintă tragedia îngroaşă aspectul de fapt divers, lipsit de importanţă şi amintesc prin fraza sacadată şi umorul absurd pe care îl degajă (voluntar sau involuntar) de faimosul preambul al filmului Amélie: „…închide cărţile şi caietul şi se lasă pe speteza scaunului, vizibil surmenată. Se întinde pe pat. Oftează. Adoarme. Visează ultimul cuvînt, zvîrcolindu-se.

Apoi:
Se odihneşte o oră
pleacă la antrenamente unde învaţă o nouă figură de atac
întorcîndu-se acasă intră cu seninătate în botul unei maşini ce vira normal
nimeni nu înţelege gestul ei
oamenii şi viaţa
ea moare pe loc”. (p. 58)
           
De cu totul altă factură este textul Ce părere aveţi, domnule Llosa. Este o proză construită prin procedeul „mise en abîme”, cu un scriitor care scrie o povestire despre păţania tuşii Anghelina care, venită la Slobozia pentru a cumpăra un tuci, îşi omoară timpul jucînd ultimii bani la loz în plic. Şi are (ne)şansa de a cîştiga un Mercedes. Tot ceea ce era ordonat şi limpede în viaţa ţărăncii se complică fundamental din momentul în care destinul îi face acest nedorit cadou. Într-un fel, tuşa Anghelina este opusul lui Lefter Popescu. În momentul în care află că a cîştigat Mercedesul primul ei gînd este acela că va pierde cursa cu care ar trebui să se întoarcă acasă. Se gîndeşte cu groază că va trebui să-şi petreacă noaptea la Slobozia şi că nu are cum să-şi anunţe bărbatul. Belele se ţin lanţ (ajunsă în sfîrşit acasă, femeia refuză să introducă maşina în curte de teamă să nu calce zarzavaturile) pînă cînd un vecin distrat loveşte maşina parcată pe uliţa satului cu un tractor şi o face praf. Dincolo de această întîmplare hazlie a povestirii din povestire, există şi un foarte interesant aspect metaliterar al prozei. Naratorul discută cu un unchi al său aspecte legate de proza pe care o scrie şi face consideraţii proprii asupra literaturii. În momentul în care termină epopeea tuşei Anghelina autorul îşi continuă proza în afara ficţiunii, cu personaje din lumea reală: „Ufff… am terminat-o! Dar a fost o plăcere să o scriu. Cu asemenea personaje populare poţi lucra uşor. Am mai discutat asta, cîndva, cu Groşan, în trecere, la „Caravana” lui. Poate că nu-şi mai aduce aminte, mai ştii! De fapt, am întîlnit asemenea specimene, întîi şi întîi, la Llosa, peste tot.” (p. 117)
           
Dacă în povestea tuşii Anghelina autorul produce comicul prin contrastul existent între sistemul de valori al lumii moderne şi cel al civilizaţiei tradiţionale (nimeni nu este interesat de valoarea de piaţă a Mercedesului; maşina este apreciată cel mult pentru culoarea ei şi privită ca un potenţial producător de pagube agricole care trebuie ţinut în afara curţii) în partea metaliterară a povestirii, el vizează, încă o dată, raportul dintre  cititor şi autor (discuţiile cu unchiul său), sugerează elemente de criză a creaţiei („Pînă să intru în atmosfera creată deja pînă aici, trebuie să mai zăbovesc puţin! Să dau tîrcoale textului, cum s-ar spune. Pentru că am ieşit din ritm…” – p. 107), sau face consideraţii generale asupra literaturii. Scriitorul păstrează întotdeauna o poziţie superioară în raport cu textul, pe care îl priveşte de sus, cu detaşare, (auto)ironie şi spirit critic.
           
Nu ştiu care este reacţia oamenilor din Slobozia la cartea lui Nicolae Stan. În ce măsură este vorba despre un „roman” cu cheie în personajele căruia s-ar putea recunoaşte unele dintre persoanele reale din viaţa oraşului şi care ar putea deveni, prin aceasta un best-seller local. Important este faptul că această carte este scrisă cu umor,  inteligenţă şi har, calităţi care o recomandă tuturor cititorilor, inclusiv celor care nu au călcat niciodată prin Slobozia.
           
Evelyn  este un „roman mozaicat” care merită citit, chiar dacă Slobozia nu este Dublin şi nici Nicolae Stan nu este James Joyce. Lăsînd gluma la o parte, se poate spune fără riscul de a greşi că Nicolae Stan este unul dintre prozatorii români de azi cu o cotă literară situată deocamdată sub valoarea reală a operei sale.

Nicolae Stan, Evelyn, Editura Global Lex, Bucureşti, 176 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara