Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Oameni din Est de Daniel Cristea-Enache


Dintre scriitorii noştri plecaţi (fugiţi) înainte de 1989, din motive politice, şi reconciliaţi cu ţara după Revoluţie, Dumitru Ţepeneag este poate exemplul cel mai relevant. Nu şi reprezentativ, întrucât efortul său consistent de reinserţie în literatura autohtonă nu îl putem regăsi la prea mulţi componenţi ai diasporei româneşti. Ca şi Ilie Constantin, dar mai din vreme, încă de la începutul anilor '90, Dumitru Ţepeneag şi-a publicat sistematic volumele pe piaţa noastră culturală, atât de dispreţuită de unii dintre actanţii ei; şi a intrat în tot felul de polemici, bucureştene şi naţionale, cu dezinvoltura unui vechi combatant. Astfel că bibliografia lui postrevoluţionară numără suficiente titluri (unele, de referinţă) pentru ca autorul de la Paris să poată fi considerat ,de-al nostru". Zadarnică e arta fugii (1991; Premiul Uniunii Scriitorilor), Nunţile necesare (1992; Premiul Academiei Române), Roman de citit în tren, Un român la Paris şi Reîntoarcerea fiului la sânul mamei rătăcite (1993), Cuvântul nisiparniţă (1994), Hotel Europa (1996), Porumbelul zboară (1997), Călătorie neizbutită (1998), Pont des Arts (1999), Războiul literaturii încă nu s-a încheiat (2000), Maramureş (2001; Premiul Uniunii Scriitorilor), Destin cu Popeşti (2001), Clepsidra răsturnată. Dialog cu Ion Simuţ (2003) sunt numai o parte din numeroasele volume purtându-i semnătura. Abundenţa aceasta editorială explicându-se atât prin translarea lingvistică (cărţi scrise în franceză şi traduse apoi în româneşte), cât şi prin prolificitatea unui autor disputat între construcţia romanescă, amplă, formula radical-onirică a prozei scurte şi cea pletorică, intens personalizată, a publicisticii curente. Se poate spune că, dacă România se străduieşte încă, la cincisprezece ani şi mai bine de la Revoluţie, să se integreze în Europa, Dumitru Ţepeneag a încercat şi a reuşit oJ integrare de sens contrar, mizând pe o nouă carieră românească şi pe intrarea în canonul nostru literar.

La belle Roumaine, romanul său cel mai recent, merge în aceeaşi direcţie şi intră în ecuaţia epică propusă şi impusă de trilogia anterioară (Hotel Europa, Pont des Arts, Maramureş). El îmi verifică o observaţie mai veche, constatarea unei disocieri relativ surprinzătoare în scrisul autorului. Ar fi fost de aşteptat ca acest scriitor care spune atât de frecvent şi cu atâta combativitate eu, apelând constant la episoade din propria biografie şi făcând din adversarii de idei o galerie portretistică, să-şi modeleze proza pe tiparul autoficţiunii. Să şteargă complet graniţele dintre lumea reală şi cea ficţională, existenţă şi text, şi să exploateze filonul bogat de experienţe, deopotrivă exterioare şi interioare, sociale şi sufleteşti. Tipul de literatură practicat de multe voci ale diasporei noastre acesta este: romane la persoana I, autobiografii deghizate, parabole cu concluzia dată, pamflete intrate în textura cărţii. E suficient să ne gândim la ,ficţiunile" dureroase şi îndurerate ale lui Paul Goma, pentru a ne face o idee despre această literatură a convulsiilor, deficitară artistic şi impresionantă ca document uman. La antipodul unei astfel de modalităţi, autorul romanului de faţă prezintă o deplină linişte narativă, conjugată cu o vivacitate stilistică neobişnuită. Cu toate că zboară şi prin paginile lui destule săgeţi, cu adresă reală sau autoreferenţială (un personaj se numeşte Silvia Burlesconi, un cunoscut critic literar e ironizat pe jumătate de filă, apar referinţe stricte ori parodice la secvenţe familiare nouă: Pont des Arts, podul dintre Luvru şi Academie, Roman de gare, numele unui... cal de curse, Hotel Europa, titlul unui film policier), acestea nu schimbă compoziţia epică, reprezentând mici pete de culoare într-un ansamblu de o factură diferită. În pofida fragmentelor decupate din realitate şi inserate în text, Dumitru Ţepeneag aspiră la o literatură pură, filtrată de mai multe ori, interesată exclusiv de potenţialul romanesc al unor scene, pe care le transformă într-un bun propriu. Cititorul e atent, în primă instanţă, la reperele şi siluetele ieşite din aerul epocii, dar se adaptează, treptat, la ficţionalizarea lor, respectând marcajele prozatorului. Balansul între cele două medii (istoric şi prozastic) structurează întreg romanul La belle Roumaine, centrat pe o figură feminină enigmatică şi profitând la maximum de ambiguitatea sa existenţială. Proza începe, în ordine cronologică răsturnată, cu episoadele pariziene din viaţa frumoasei românce, continuă cu preludiul ei berlinez şi se încheie printr-o legare a tuturor firelor compoziţionale, completând cu o precizie matematică spaţiile albe lăsate, intenţionat, în intriga cărţii. O derulare de roman poliţist combinat cu cel de mistere, un traseu epic în care biografia şi sfârşitul tragic al eroinei amână să fie pe deplin lămurite.

În general, oamenii aceştia din Est asupra cărora se concentrează romancierul şi care bat la porţile Occidentului prosper vin spre Hotel Europa cu habitudini ciudate şi fragmente dintr-un trecut apăsător ce continuă să-i bântuie. Mafia rusească şi temutul KGB, brava Securitate naţională, cu membrii ei de reţea ba dezactivată, ba recompusă, turcii, bulgarii şi albanezii care s-au infiltrat pe piaţa prostituţiei din Vest şi-i asigură necontenit ,marfă" proaspătă, meseriaşii drogurilor (producători, dealeri, consumatori) şi specialiştii jocurilor de noroc sau ai pariurilor la curse: toate aceste categorii etnice şi profesionale stau în modul cel mai firesc alături de gangsterii locali, fie ei de tradiţie galică sau din valuri de imigranţi deja asimilaţi. Autorul caută, pentru asemenea meteci de regulă violenţi, agresivi, imprevizibili, contrapunctul tipologic al unor personaje ,stabile", gazde, aşa zicând, de modă veche. Burghezi cumsecade precum Jean-Jacques, mic proprietar de bistrou parizian, ori Johannes şi Dieter, cei doi ,nemţălăi" profesori de filozofie, nu foarte buni la pat, dar cu o argumentaţie intelectuală superioară. Ei sunt exponenţi ai societăţii tradiţionale şi, într-un anumit sens, piloni ai ei; în timp ce străinii care se tot vântură prin cadru ar fi noii barbari, cu istorii, obiceiuri şi gesturi greu inteligibile, cu o notă pronunţată de exotism.

Savoarea romanului e dată de undele magnetice ale frumoasei necunoscute asupra creierului şi cărnii cumintelui Jean-Jacques, care pendulează între convingerile de membru al Partidului Comunist Francez şi instinctele bărbăteşti, transferate în vise erotice. Oscilând între ideologie şi biologie, dominat de timiditate şi presat de eticheta autoimpusă ca patron de bistrou respectabil, Jean-Jacques pierde uşor partida cu virilul Iegor, rus tipic, alcoolic şi sentimental, cu sufletul mare şi cu palma grea. O altă pereche de valeţi învârtiţi pe degetele reginei din Est o formează berlinezii filozofi, cu care Hannah/ Ana intră într-un ménage ŕ trois, fără gelozii terestre, doar cu dispute ideatice. Misterul protagonistei se datorează, în primul rând, distanţei de la care este privită şi definită. În primele două secţiuni ale romanului, Ana/ Hannah e văzută din exterior şi ,aproximată" cu dificultate, parte din exotismul oricărui străin, parte din ascunzişurile ei personale. Chiar şi angajată în lungi ,conversaţii postcoitale", frumoasa noastră conaţională (care se dă evreică, la Berlin) nu risipeşte câtuşi de puţin incertitudinile celor ce o iubesc şi poftesc. Ea se lansează în nesfârşite şi contradictorii poveşti, brodează pe marginea suferinţelor îndurate, este, pe rând, o victimă a regimului comunist, a unui cocoşat violator din Bucureşti şi a unor arabi din metroul parizian... ,Tu faci din viaţa ta un roman", îi spune la un moment dat agerul Dieter, căutând să dea fabulaţiilor ei un sens filozofic şi ajungând, cu un mic efort hermeneutic, la Novalis: ,- Vreau să spun că imaginaţia ta contribuie enorm la istoria vieţii tale. O face probabil mai pasionantă, mai pregnantă. În orice caz, mai expresivă... Viaţa nu trebuie să fie un roman ce ne-a fost dat, spunea Novalis. Ai auzit de Novalis? - Vag... murmură Hannah. - ...ci un roman pe care l-am făcut noi înşine." (p. 181).

Autorul speculează din plin aceste trape deschise de imaginaţia liberă a femeii, compensându-şi lipsa de suflu printr-o continuă alternare a planurilor. Prozator mai curând de subtilitate, decât de forţă, Dumitru }epeneag nu poate dezvolta scene de mai mare întindere, pornind de la câteva puncte şi construind, cu ele, în spaţiu. Cele mai bune fragmente se nasc din ţâşnirile onirice, fulgurante, luminând deodată pagina, dar neputând-o prelungi. Spre deosebire de proza scurtă, romanul pretinde acumulare şi sedimentare epică. Cu resurse limitate în această privinţă, prozatorul se foloseşte de tehnica narativă (cu toate subtilităţile ei) ca de un adjuvant indispensabil, preferând să-şi destructureze lumea ficţională abia conturată, în loc de a o construi şi omogeniza. Vedem în paginile cărţii - de un curat postmodernism - numeroase aparteuri, glisări de perspectivă, scene reluate din unghiuri şi la momente diferite, relativizări şi ambiguităţi voite. Lipsesc, în schimb, personajele pline, adâncite caracterologic, autonome prin fondul şi expresivitatea lor. Meritoriu sub mai multe aspecte, La belle Roumaine nu e totuşi romanul vieţii lui Dumitru }epeneag, nici la propriu, nici la figurat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara