Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Oameni ai muzicii de Dumitru Avakian


Mihai Brediceanu a împlinit optzeci de ani. Este momentul senectuţii celei luminoase, moment în care, în mod firesc, priveşti înapoi potopit de noianul aducerilor aminte. O facem şi noi, cu nostalgie, o facem cu bucurie, rememorând anii, deceniile, observând în egală măsură curgerea secolelor, mai bine de trei la număr, în care familia Bredicenilor - în Banat, apoi în zona Braşovului - s-a dovedit a fi un bun străjer al spiritului românesc inclusiv în vremuri dintre cele mai tulburi. Personalitate iubită, personalitate controversată, personalitate respectată, Mihai Brediceanu însuşi este gândul cel viu al epocii sale, al epocii noastre pe care o parcurge cu seninătate, cu farmecul unei cozerii care - iată! - din vremuri de demult împodobeşte însăşi existenţa oamenilor acestor locuri. Este şi rămâne boier într-o lume care a uitat farmecul cuviinţelor celor subţiri. Pasiunile sale? În primul rând pasiunea cunoaşterii, a cunoaşterii celei vii prin muzică, prin ştiinţă, prin intermediul oamenilor. A condus, vreme de decenii, destinele unor importante instituţii muzicale bucureştene cum sunt Opera Naţională Română şi Filarmonica. A organizat seria strălucitoarelor concerte ale ediţiei din 1995 a Festivalului Internaţional "George Enescu". Cu decenii în urmă a reluat capodopera enesciană "Oedipe", pe prima scenă lirică a ţării. Iar perioada de aur a acestei instituţii - în ultima jumătate de secol - coincide cu directoratul său, perioadă în care, printre altele, marile titluri ale literaturii secolului XX, de la Debussy la Boulez, de la Richard Strauss la Prokofiev, au putut fi audiate de publicul nostru.
Este puţin? Este mult?... aş spune că este semnificativ pentru strădaniile unei personalităţi care, ca mulţi dintre noi, a stat sub vremi dintre cele mai tulburi. Dar nu s-a lăsat copleşit de acestea. Nu s-a lăsat mutilat. Mihai Brediceanu a dispus şi a dezvoltat o ştiinţă, aş putea-o numi o diplomaţie a vieţii, întremătoare în relaţiile cu sine, salvatoare în relaţiile cu cei din jur.
Dirijor şi compozitor, om de ştiinţă, matematician, pianist, creator de evenimente muzicale artistice, Mihai Brediceanu este un spirit de vocaţie europeană ce aparţine acestor locuri, ce aparţine acestor oameni. La ceas de bucurie, împlinind sorocul vârstelor celor senine, i-am fost alături, zilele trecute, la Palatul Cantacuzino, împreună cu mulţi prieteni, mulţi prieteni ai muzicii, oameni de cultură, de artă, oficialităţi. S-au primit mesaje. Au fost cuvinte frumoase, unele rostite cu simpatie, cu dragoste, altele din convenienţă, toate cu respect. Au depus ofrande muzicale, au cântat şi au încântat, mulţi colegi, mai tineri, cu toţii bucuroşi de a alătura o floare de muzică drept semn al consideraţiei noastre a tuturor. Mă gândesc la Valentin Gheorghiu; recent l-am auzit la Ateneul Român, reluând propriul Concert de pian, unul dintre puţinele opus-uri de acest fel, opus de mare anvergură în literatura românească a genului. De o manieră pronunţat concertistică, violonistul Sherban Lupu a oferit miniatura "Lăutarul" din Suita "Impresii din copilărie", de George Enescu. Au fost prezenţi pe podium violoncelistul Marin Cazacu, pianista Ilinca Dumitrescu, amfitrioană a Muzeului "Enescu". Am audiat şi am reaudiat acest temeinic cuplu muzical cameral - voce şi pian - format din Bianca şi Remus Manoleanu; au prezentat trei cântece, pe versuri de Lucian Blaga, scrise de Mihai Brediceanu cu mulţi ani în urmă; relaţia intimă, între cuvânt şi muzică, gândită de compozitor, se petrece inclusiv în demersul celor doi muzicieni interpreţi cu sensul unui profesionalism ce presupune nu numai rigoare privind preluarea datelor partiturii dar, în egală măsură, o cultivare a sentimentului poetic ce guvernează în egală măsură cuvântul şi muzica. Sunt coordonate preţioase pe care s-a înscris cu necesitate recitalul celor doi muzicieni, recital susţinut cu câteva zile în urmă la Ateneu, un moment de aleasă comuniune a zonei poetice cu cea muzicală. Am audiat pagini prezentate rar în sălile noastre de concert, anume lieduri de Haydn pe versuri de Shakespeare, de asemenea song-uri de Samuel Barber, scrise pe versuri din Evul Mediu european. În mod cert, complexul culorilor vocale întovărăşite de evoluţia pianistică, se defineşte drept un reflex al complexului de imagini înlănţuite pe temeiul cuvântului, al muzicii.
În debutul acestor rânduri aminteam că intenţionez, în egală măsură, a stărui asupra momentelor de muzică oferite cu sprijinul celor pe care îi putem considera drept oameni ai muzicii, personalităţi ataşate trup şi suflet cauzei vieţii noastre muzicale. Pleacă din preajma noastră, în aceste zile, una dintre acele personalităţi preţioase care - pe parcursul ultimilor ani - s-a implicat direct, în ocazii dintre cele mai diverse, în susţinerea vieţii noastre muzicale. Şi nu numai.
Îşi termină mandatul, la Bucureşti, Doamna Gönke Roscher, consilierul cu probleme de cultură al Ambasadei Germaniei. Este diplomatul de carieră ce provine din zona culturii filologice, cu studii înalte, desăvârşite în propria ţară, de asemenea în Franţa. Funcţiile culturale şi cele diplomatice exercitate inclusiv în departamente consulare şi politice, funcţii susţinute în Germania, în Anglia, în Statele Unite, în anii din urmă la Bucureşti, configurează datele unei personalităţi disponibile, deschise comunicării; este o personalitate eficientă şi întreprinzătoare, directă şi sobră, unul dintre acei oameni care venind din afară a ştiut să înţeleagă natura mediului, a locului, a timpului, a oamenilor cu care colaborează, cu care a creat evenimente, cu care a creat fapte de cultură, de muzică. Încerc să le rememorez. Nu le voi cuprinde pe toate. Dar nu voi uita solicitudinea arătată dat fiind sprijinul acordat susţinerii premiilor anuale ale Uniunii Criticilor Muzicali spre exemplu. Numeroase momente de muzică, la Ateneu, în Studioul de Concerte Radio, au fost posibil de susţinut graţie implicării serviciilor culturale în obţinerea materialelor de orchestră, spre exemplu. A înlesnit promovarea imaginii culturale a României în propria ţară şi a contribuit la informarea noastră privind faptele de muzică, de cultură, de artă, ale actualităţii germane. Grupuri de artişti germani, mai tineri şi mai vârstnici, colective artistice de renume european, au poposit la Bucureşti, în sălile noastre de concert; iar aceasta în condiţii dintre cele mai atractive pentru publicul nostru, pentru organizatorii vieţii de concert, beneficiind direct de sprijinul serviciilor culturale germane. Nu exagerez observând că, în numeroase situaţii, Doamna Roscher s-a implicat în antrenarea valorilor noastre culturale, artistice, în dinamica circuitului european, circuit în orbita căruia Germania deţine un loc atât de important. A făcut-o... cu diplomaţie, cu discreţie, cu fermitate, cu responsabilitate. Mai puţin ca un funcţionar. În primul rând ca părtaş. Căci în propria ţară muzica deţine un statut special. Aproape un statut de stat în stat. De multe sute de ani.
Anul 2000... este momentul încărcat de semnificaţii privind marile confluenţe ale spiritualităţii germane, în acest mileniu. Comemorăm 250 de ani de la intrarea lui Bach în eternitate. Tot două secole şi jumătate se împlinesc de la naşterea acelui mare prinţ al umanismului european, care a fost Johann Wolfgang Goethe. Este anul în care îl comemorăm pe Eminescu, cel care dă consistenţă filozofică romantismului european de sfârşit de secol XIX. Tocmai în acest context ne-am bucurat să o urmărim pe Doamna Roscher recitând, la ceas de seară, pe o undă a unei televiziuni utile pentru cultură, să o urmărim, deci, recitându-ne cu aplicaţie, cu pătrundere a ideilor, din lirica eminesciană.
La această despărţire, trebuie să fim de acord, avem motive pentru a-i exprima gratitudinea noastră. Vă mulţumim stimată Doamnă Roscher!