Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Dramatică:
O zi la Dublin de George Banu


Printr-un accident fericit am trăit „o zi la Dublin” asemeni lui Leopold Bloom, eroul lui Joyce din Ulysse care pe sute de pagini se rătăceşte şi se regăseşte în capitala irlandeză. Voiaj iniţiatic, a cărei dimensiune puţini au făcut-o în secol. La Centrul Joyce mă opresc în faţa unei fraze înscrise pe zid: „Ce-aţi făcut în timpul primului război mondial? Am scris Ulysse” răspuns al geniului care a uitat lumea pentru a construi monumentul literaturii moderne. Despre eficacitatea artistică a dezangajării! De mult, citisem că marele istoric Curtius a scris celebra Istorie a literaturii latine în timpul Evului mediu pe vremea nazismului: oroarea afară, liniştea înăuntru. La Paris, sub Ocupaţia germană, o cercetătoare izolată, Hélène Leclerc, a realizat cea mai atentă anchetă despre scenografia barocă. Roland Barthes în timp ce Sorbona ardea în 68 îşi concepea cartea cea mai frivolă, Sistemul modei. În România, atîtea mari izolări, de la Noica şi Al George la Pleşu sau Liiceanu n-au creat opere ce rămîn interzise celor care se îmbată de actualitate? Cine judecă? Şi care-s criteriile? Fraza lui Joyce e expresia unui curaj. E de neuitat. Elogiu al pustnicului – artist pe vreme de ciumă.

Ajuns la Dublin, pentru a vedea Performances, ultima piesă a celebrului autor Brian Friel în care juca, în engleză, Ion Caramitru, descopăr întîi o expoziţie ce corespunde vizual spectacolului programat pentru seară. Expoziţie consacrată Scrisorilor în şcoala olandeză. Pe pereţi, discret luminate, tablouri, în special cu personaje feminine, care se concentrează toate în jurul motivului epistolar. Aici, prin efectul de acumulare, motivul, dincolo de geniul plastic al artiştilor, îşi revela puterea literară. Trecînd de la un tablou la altul, ochiul devine progresiv sensibil la varietatea posturilor, la diferenţa motivărilor. Totul se joacă în jurul scrisorii pe care unii o citesc şi alţii o scriu, pe care unii o pecetluiesc la lumina lumînărilor, iar alţii o descifrează în obscuritate. Unii se concentrează asupra actului de a scrie, şi, absorbiţi de pagină, se izolează, în timp ce alţii, dimpotrivă, se opresc din scris, pentru a-şi imagina destinatarul, unii sunt singuri, alţii sunt înconjuraţi de indiferenţa partenerilor insensibili la misterul scrisorii. Scrisorile nu sunt toate sentimentale şi, ici sau colo, vedem negustori care scrutează atent detaliile, evident comerciale, ale misivei, sau soţii grase care primesc informaţii familiale. Totul se joacă însă în jurul acestei foi albe pusă pe o masă sau ţinută între mîini, foaie ce, evident, capătă sensul unei legături cu celălalt, partenerul absent căruia mesajul îi e adresat sau de la care el provine. Scrisoarea e un remediu contra singurătăţii, un dialog continuat în context privat, o tentativă de a nu întrerupe contactele, de a nu uita şi, simultan, de a exista. La ora curierului electronic „materialitatea” scrisorii evoca o altă lume: pene de gîscă, sigilii, petece de hîrtie, cerneală, un adevărat arsenal azi dispărut. Suportul e concret şi scrisul personal. Amprenta fiecăruia se recunoaşte în caligrafie, în ezitări şi ştersături, în hîrtia însemnată. Dincolo de cuvinte, scrisoarea e o mărturisire indirectă a corpului, o dezvăluire a expeditorului în ce are el mai secret. Privesc, probabil, aceste tablouri reunite în jurul corespondenţei cu o atenţie specială pentru că în ele regăsesc propriu-mi gust desuet pentru scrisori, apeluri care se formulează şi cer un timp pentru a-şi atinge destinaţia. Scrisoarea e lentă, uneori ajungerea la ţintă improbabilă, dar ea poartă însemnul unei prezenţe fizice, a unei dorinţe de a comunica. Unitatea expoziţiei provine şi din faptul că ea se rezumă la o epocă a picturii, că urmărim practica scrisului în interioruri care se aseamănă pe pînze pictate într-un stil comun. Nu scrisoarea de-a lungul vremii şi a lumii, ci scrisoarea în mici camere olandeze, la umbra serii, sub semnul îndepărtării pe mare, revine aici ca un motiv permanent şi concret. Nu se scrie în acelaşi fel într-un salon francez sau într-o berărie berlineză.

Reîntors în camera de hotel, ciudată coincidenţă, citesc textul ultimului spectacol al lui Peter Brook: schimbul de scrisori între Cehov şi Olga Knipper. El s-a transformat într-o piesă ce-mi aminteşte un vechi, foarte vechi spectacol de la Teatrul Bulandra, Dragă mincinosule, unde Jerôme Kittly restituia corespondenţa dintre Bernard Shaw şi una dintre actriţele sale preferate. Teatru burghez. Teatru seducător unde spectatorul nu vede, ca într-o expoziţie, actul scrisului ci aude conţinutul scrisorii. Nu e oare puţin impudică această exploatare publică a unui dialog privat? Ea satisface perversitatea gustului pentru secretele de alcov şi intrigile posterior dezvăluite, gust de „voyeur”. După-amiaza irlandeză îmi lasă un gust amar: de ce Brook face acest spectacol? Pentru a-i da un rol soţiei abandonate ce trebuie consolată? De ce? De ce? Emoţia scrisorilor olandeze se converteşte în decepţie a scrisorilor cehoviene pe care în cîteva zile le voi vedea, jucate de Michel Piccoli et Natasha Parry, la Bouffes du Nord.

Soarele apune, seara vine, ca în actul II din Livada cu vişini. Traversez strada pentru a intra în Gate theatre. Citesc programul şi descopăr interesul lui Brian Friel pentru Cehov: el i-a adaptat nuvele, tradus piese, pe scurt s-a recunoscut în el. Toată ziua aceasta irlandeză e făcută din coincidenţe. Ca în Ulysse. Ea pare fi pusă sub semnul scrisorilor, căci Performances de Friel pleacă de la acelaşi motiv: scrisorile scrise de Leos Janacek Kamilei Stösslova, cu 27 de ani mai tînără ca el. El îşi va subintitula ultimul său cuartet, capodopera testamentară, Scrisori intime. E ceea ce vrea să elucideze o tînără doctorandă care îl „reînvie” pe Janacek pentru a-l interoga: viaţa şi pasiunea au determinat muzica genială? În fotoliu, aşteptînd ridicarea cortinei, îmi amintesc de Seine et Danube, revistă editată la Paris de Dumitru Ţepeneag. Acolo am aflat ca Cioran, şi el, a avut un schimb scandalos de scrisori cu o tînără nemţoaică decepţionată să descopere nu „geniul”, ci „normalitatea” marelui moralist. Motivul femeii tinere ce se constitue în metaforă a vieţii la ora crepusculului e frecvent. Thomas Mann l-a tratat în Lotte la Weimar unde Goethe se lasă sedus de farmecul juvenil al unei fiinţe ce se constitue în speranţa de reînnoire. Un autor german a scris Conversaţia familiei Stein în timp ce domnul Goethe e absent în jurul aceleiaşi teme, iar marele regizor Klaus Mikael Grüber cînd a montat Faust a reunit pe scenă bătrînul savant jucat de octogenarul Minetti şi angelica Margareta interpretată de o actriţă de 18 ani, două vîrste opuse care se reunesc ca şi cum sfîrşitul şi începutul au nevoie, la un moment dat, să comunice. Ele îşi sunt în mod reciproc necesare.

Cortina se ridică, Ion Caramitru, cărunt, în costum din anii ’30, de nerecunoscut, intră pe scenă. Relaţia spectatorului ce sunt cu actorul de pe platou mă izolează de sală (aflu după aceea că Andrei, fiul său, era şi el acolo. Nu eram, deci, singur.). Comunicare personalizată. Caramitru, distrat şi lejer, fluieră din vîrful buzelor, încearcă pianul, se plimbă într-o cameră-muzeu. Un artist dezinvolt. După cîteva minute pătrunde în acest adăpost eteroclit o doctorandă (Niamh Lineham) ce va începe să-l chestioneze pe compozitor. Pornind de la corespondenţa lui Janacek şi, evident, de la subtitlul cuartetului, ea vrea să descopere incidenţa vieţii asupra operei. Janacek o surprinde însă apărînd autonomia artistului şi libertatea creaţiei. Caramitru, cum nu l-am văzut niciodată, joacă ironia şi scepticismul, îşi derutează partenera, face piruete şi se amuză cu graţie, Janacek aici e un compozitor care se sustrage certitudinilor universitare. El nu vrea să confirme o idee deja formulată, o teză scrisă, el vrea să improvizeze, să destabilizeze, să surprindă. Caramitru joacă această gamă de nuanţe cu o rară subtilitate într-o engleză ce-mi e perfect inteligibilă. Vecinul de fotoliu îi murmură doct soţiei la ureche: „Ce perfect accent cehesc are!”.

Inteligenţa spectacolului provine şi din subtila relaţie pe care o cultivă între dialogul despre artă şi viaţă, pe de o parte, şi prezenţa muzicii, pe de alta. Doctoranda chestionează artistul, iar apoi noi ascultăm fragmente din cuartet, variaţie permanentă: vorbele şi notele îşi răspund, se întrepătrund, poate pentru a ne confrunta integral cu experienţa estetică şi a nu da dreptate niciunuia dintre interlocutori. Artistul şi exegeta operei ţin discursuri contradictorii, dar, Friel o sugerează, poziţiile lor sunt complementare. Ieşind din sală îmi spun că reducerea artei la biografic e o opţiune prozaică, dar, în schimb, exluderea biografiei implică reducerea artei la o simplă operaţie abstractă. Totul e o chestiune de echilibru. La librăria teatrului Ion Caramitru îmi oferă textul piesei pe care cei doi protagonişti îmi scriu o dedicaţie. Pot spune că acest spectacol l-am văzut fără o puternică implicaţie biografică? Întrebare retorică. Viaţa afectează arta tot atît de mult cît şi privirea.

Ziua mea la Dublin se termină. Caramitru îmi spune: „Am scrisori de la Andrei Şerban, de la Pleşu”. Eu, care scriu scrisori, n-am de la nimeni. Nu le-am păstrat. Doar una de la Peter Brook.

Adorm în braţe cu Scrisul şi cititul de Nicolae Manolescu.