Este ora 2. Noaptea sau dimineaţa, cum preferaţi. Aşa cum se aşteaptă
apropiaţii săi, cunoscutul autor bucureştean H.G. este în picioare:
treaz de mult şi activ. Hiper-activ, chiar. Îl enervează la culme faptul
că este obligat să-şi ducă existenţa într-o lume de adormiţi. Dar merge
înainte, nu are încotro, nu el şi-a ales universul în care să se
ivească şi să se manifeste. H.G. a deschis ochii încă de acum vreo două
ceasuri. Şi-a început ziua lui mai lungă decât a noastră cu o inspecţie a
diverselor bloguri. Ciudat, în noaptea aceasta nimeni nu-l înjura,
nimeni nu se lua de el, nici măcar nu-i pomenea numele nimeni, ceea ce
pe cunoscutul autor bucureştean H. G. l-a îngrijorat teribil. Dar nu s-a
lăsat învins de descurajare, a găsit imediat soluţia: s-a băgat el în
cearta smintită a câtorva blogeri insomniaci; a încasat şi el destui
pumni, dar a şi dat până s-a săturat. Asta i-a creat o bună dispoziţie
maximă, scandalul îi prieşte, ca ploaia ciupercilor.
După acest
măcel virtual se simţea în formă, drept care s-a apucat efectiv de
treabă. A frunzărit fix nouăsprezece volume de diverse genuri literare,
de la plachete de versuri, până la romane masive şi studii critice
pretenţioase şi a făcut, pentru revista la care lucrează, recenzii de
mai mică sau de mai mare întindere despre fiecare din ele. Apoi i-a
executat pe câţiva novici la rubrica Poşta redacţiei pe care o ţine la o
altă publicaţie. Apoi, a răspuns la întrebările unei domnişoare care-l
intervieva amplu şi definitiv pentru o publicaţie culturală din
Ciorogârla. A mai întocmit câteva articole ocazionale pentru blogul
personal, un eseu fundamental pentru un lunar din provincie, câteva
ferpare pentru membrii din asociaţia de scriitori recent dispăruţi
dintre noi, un editorial pentru revista „Pisica” şi, în fine, a compus
în fugă prefeţe memorabile pentru cărţile semnate de trei debutanţi şi
doi consacraţi. Pentru oricine altcineva, toate acestea ar fi însemnat
un efort uriaş. Nu şi pentru cunoscutul autor bucureştean H.G. Pentru el
nu reprezentau decât un mizilic, decât încălzirea pentru adevăratele
încercări.
Acum, la ora 2, din noapte sau din zi, cunoscutul autor
bucureştean H.G. e gata de lucru, de lucru serios. Dar o întrebare nu-i
dă pace: ce anume să lucreze? Nu e decis de ce să se apuce. Deodată se
simte străluminat: da, ştie ce are de făcut. Scrisese orice, versuri,
proze, recenzii, lucrări docte, ferpare, reţete de bucătărie, poveşti
pentru copii, tratate de rezistenţa materialelor, câte şi mai câte.
Numai din Shakespeare nu tradusese! O asemenea lacună în CV-ul meu este
de neacceptat, trebuie urgent remediată situaţia, îşi zice el revoltat
şi stârnit, iar de la ora 2 la ora 4 munceşte pe brânci şi la ora 4
termină de tradus Vis de noapte-n miezul verii. E mulţumit. A trecut cu
brio şi această probă de competenţă. Din această clipă, nimeni nu mai
are dreptul să-l privească de sus când e vorba despre Shakespeare. Acum
se poate numi, pe bună dreptate şi fără falsă modestie, un specialist în
Shakespeare şi, în consecinţă, se înscrie pe internet cu o comunicare
esenţială la un colocviu internaţional al shakespearologilor şi, tot pe
internet, depune cerere să fie primit în asociaţia internaţională a
traducătorilor lui Shakespeare.
La ora 4 şi 5 minute, cunoscutul
autor bucureştean H.G. îşi freacă palmele încântat: mai are destul timp
la dispoziţie până se trezesc ceilalţi, adormiţii, şi vrea să mai
încerce ceva important. La întrebarea pe care singur şi-o pune în gând
„Ce n-am mai scris eu în ultima vreme?”, el însuşi îşi răspunde
„Versuri!”. E momentul să îndrepte balanţa dezechilibrată a
preocupărilor sale cotidiene. Pentru antrenament, răsfoieşte câteva
plachete de Mureşan, Es. Pop, Popescu şi Prelipceanu, îşi dă seama că-i e
la îndemână să-i întreacă şi se apucă de demonstrat chestia asta. Scrie
cu viteza rapidului ce trece prin staţia Vârtoapele opt sau nouă
poezii. Citindu-le, îşi freacă iar palmele satisfăcut, fără falsă
modestie şi cu luciditate realizează că deja îi are la degetul mic pe
poeţii momentului. Ia hotărârea să scoată un volum şi să fixeze o nouă
ordine în lirica autohtonă. Traduce chiar el, instantaneu, în engleză,
cele opt sau nouă poezii, ca să-şi asigure şi notorietatea
internaţională, apoi paginează tot el volumul, îşi configurează coperta
şi expediază prin internet tot materialul la tipografie, îi scrie şi
editorului cerându-i un ISBN şi aşteaptă ca oamenii ăştia exasperant de
lenţi să se trezească şi să-i lucreze volumul. N-are nicio îndoială,
amândoi, şi editorul, şi proprietarul tipografiei, îi sunt obligaţi până
peste cap şi n-au cum să nu-i scoată cartea: până la prânz, volumul lui
va fi împachetat şi pregătit să plece spre librării. Mai are de aranjat
doar cronicile. Ca să nu piardă vremea, tot printr-o simplă apăsare pe o
tastă, le trimite oamenilor săi de la revistele literare din ţară
cartea în format electronic. Îi numără în gând. Cu totul sunt douăzeci
şi opt, va avea o receptare critică pe măsură. A, să nu uite, pe lângă
cronici, o asemenea carteeveniment trebuie negreşit să fie încununată cu
premiul de poezie pe anul în curs. Se interesează cine face parte din
juriile respective şi, cu altă apăsare pe tastă, lansează şi spre ei
noua sa creaţie. Îşi propune ca în câteva zile să negocieze cu fiecare
dintre ei şi să obţină ceea ce i se cuvine.
E ora 7 a dimineţii.
Lumea obişnuită se desprinde cu greu din lumea viselor şi se pregăteşte
de muncă. Pentru cunoscutul autor bucureştean H.G. însă greul a trecut.
Acum nu mai are de făcut decât lucruri banale, simple, de rutină. Se
înscrie în joacă la câteva concursuri pe internet şi câştigă la toate: o
excursie la munte pentru el, soţia sa şi soacra sa, o oală sub
presiune, o solniţă, altă excursie pe circuitul de la Silverstone, trei
cutii de chibrituri şi o zgardă pentru câine (n-are deocamdată câine,
dar la primul concurs care pune în joc acest premiu va participa şi va
câştiga). Citeşte ziarele şi decupează vauchere pentru restaurantele
care oferă prânzuri sau cine cu o reducere de preţ considerabilă. Îşi
duce copilul la grădiniţă. Trece, cu viteza luminii, pe la cele
douăsprezece locuri de muncă unde este angajat simultan, partipă la
dezbaterile celor opt comisii de expertiză şi jurii în care a izbutit să
se introducă şi să se facă indispensabil, cu firea lui atât de plăcută.
Trece apoi pe la partid, unde este membru marcant, pe la primărie, cu
care colaborează fructuos, pe la medic, unde îşi verifică starea de
sănătate, pe la tribunal, unde are pe rol mai multe procese de
recuperare a unor proprietăţi, şi pe la asociaţia scriitorilor, unde are
grijă să le trimită tuturor membrilor felicitări de ziua lor şi de alte
sărbători, ca să-l voteze încă un mandat. Ostenit (dar este el vreodată
ostenit cu adevărat sau este doar dornic de o binemeritată
relaxare?!...), după prânz, se retrage şi el cu un amic, la un pahar de
bere. Însă, cum are nenumăraţi amici, este silit să bea nenumărate
pahare cu bere. Altă trudă şi aceasta, pe care o duce la capăt cu
strălucire, dovedindu-se şi la acest capitol de nedepăşit. Ca să nu mai
numărăm adversarii, duşmanii, pizmaşii, şi ei nenumăraţi. În acest
domeniu, cunoscutul autor bucureştean H.G. a dezvoltat o teorie şi o
practică cu totul originale: eficienţa cu orice preţ este deviza sa, nu
există duşmani, nu există prieteni, există numai obiective, ce se cade
să fie atinse, cu orice preţ. De aceea el nu îi consideră pe duşmani
duşmani, ci, pe urmele lui Orwell cel din 1984, duşmanii de astăzi sunt
aliaţii de mâine, depinde de situaţie, depinde de obiective (răutăcioşii
ar spune în loc de obiective, interese, dar să nu-i luăm în seamă!).
Aşa încât cunoscutul autor bucureştean H.G. e silit să bea un pahar şi
cu duşmanii. Mulţi, foarte mulţi şi aceştia. Deci, vai, ne putem
închipui câte pahare este silit, în cazul acesta, să îndure bietul de
el.
Spre seară se va duce şi el acasă pentru un normal popas în
ţinutul somnului. Dar să nu înţelegem cumva că, într-adevăr, ar cădea
vreodată răpus de somn. Regretă, este înciudat că e nevoit să-şi piardă
vremea dormind. Dar de, asta e regula omenească, ea impune să dormi în
fiecare zi şi cunoscutul autor bucureştean H.G. se străduieşte să pară
şi el un ins ca toţi ceilalţi. Deşi nu-i reuşeşte totdeauna. Unii, roşi
de invidie, l-au numit, cu vădită rea credinţă, omul de plastilină, de
cauciuc. Alţii, soldatul universal. În toate aceste maliţioase referiri
la el se vede de fapt, dincolo de intenţia celor care le aruncă pe
piaţă, aprecierea pentru el, cunoscutul autor bucureştean H.G.: fiindcă
toate aceste referiri conţin în ele recunoaşterea extraordinarelor sale
calităţi – disponibilitatea, adaptabilitatea, energia de neoprit, setea
de competiţie şi de afirmare. Iar zvonul că o comisie de cercetători din
străinătate va veni să-l studieze ca pe un fenomen s-ar putea să nu fie
doar un zvon.