Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
O victimă a credinţei de Sorin Lavric

O iubire strigată cu glas tare sfîrşeşte prin a-i stînjeni pe cei din jur. E ca şi cum i-ai sili să fie martorii unei răbuf­niri de care nu doar că nu au nevoie, dar pe care ajung s-o perceapă ca pe o agre­siune. Cine îşi urlă dragostea în public, şi-o compromite. În plus, dacă iubirea mai capătă şi tentele unei ple­doarii menite a strînge de partea ei prozeliţi, atunci efectul poate fi unul de iritare mergînd pînă la ură. Acesta e cazul lui Marin Ştefănescu: un intelectual a cărui lipsă de măsură în dozarea iubirii naţionale i-a atras oprobriul colegilor de breaslă. Iritarea a mers pînă la bănuiala că personajul nu e în toate minţile şi că împotriva lui trebuie luate măsuri de igienă universitară: excluderea din corpul profesoral. Cît despre posteritatea de care are parte, ea literalmente nu există. Dată fiind lipsa de diplomaţie cu care şi-a ţipat patima în toate împrejurările, numele lui a fost supus proce­deu­lui de sterilizare prin uitare programată: tăcerea de mormînt pe care o merită leproşii ideologici. Retrospec­tiv judecînd, Marin Ştefănescu a fost victima propriei credinţe: credinţa că are o misiune de îndeplinit, şi anume un apostolat filozofic săvîrşit în numele vi­ziunii creştine.

Cu un doctorat în Filozofie luat la Sorbona şi cu o carieră universitară începută promiţător sub direcţia lui Rădulescu-Motru, Marin Ştefănescu întru­chi­pea­ză una din cele mai exotice apariţii din filozofia românească. Exotismul lui vine nu doar din zelul de misionar cu care a propovăduit superioritatea spirituali­tăţii româneşti, dar şi din ciudăţeniile comportamen­tului său cotidian: fiind profesor de filozofie la Universitatea din Cluj, obişnuia să-şi înceapă cursurile printr-un scurt preambul ritualic: îngenunchea în faţa studenţilor şi rostea cu glas tare "Tatăl nostru", după care, reintrînd în pielea dascălului, îşi vedea liniştit de peroraţiile abstracte ale discursului speculativ.

Viaţa lui are ceva din tensiunea picarescă pe care numai biografiile din prima jumătate a secolului XX o au: răsturnări drastice pe un fundal istoric plin de rupturi sociale. Între 1916 şi 1918 participă la Primul Război Mondial, este rănit de două ori pe front şi, întorcîndu-se acasă ca invalid de război, devine în 1919 profesor de Logică şi Istoria Filozofiei la Cluj. Catedra va fi pentru el o prelungire a tranşeelor prin care trecuse, dovadă impresia pe care o lasă în ochii colegilor: un exaltat căruia nici o opinie, oricît de potrivnică sau maliţioasă, nu-i poate domoli ardoarea mesianică: este încredinţat că românii au de îndeplinit o misiune culturală în lume. Apropiaţii îl privesc ca pe un apucat care a confundat amvonul bisericii sau podiumul tribunei politice cu incinta aulei academice, întrebîndu-se tot mai des pînă unde poate merge zelul lui propovăduitor.

Pe scurt, pitoresc în ieşirile publice şi incorigibil în rigiditatea ideilor rostite, Marin Ştefănescu va face figura unui iremediabil nefericit: cariera îi va fi umbrită de scandaluri penibile, iar în faţa ostilităţii crescînde a breslei, profesorul va dezvolta reacţia firească a unui ostracizat: se va crede victima unui complot menit a-i neutraliza rostul hotărît de providenţă, detaliu pe care nu se sfieşte să-l spună într-o petiţie înaintată Ministerului Instrucţiunii în 15 septembrie 1924: "Subsemnatul Marin Ştefănescu, profesor titular de Filozofie la Universitatea din Cluj, am crezut că rostul meu este acela al unui apostolat. Dar ca urmare a acestei credinţe s-a încercat să se azvîrle asupra mea una din cele mai josnice învinuiri, cu scopul ca să fiu discreditat şi să mi se ia astfel posibilitatea apostolatului căruia mă jertfeam."

Dar scandalul căruia va trebui să-i suporte consecinţele nu va fi unul ideologic, ci unul de bune moravuri: un grup de universitari clujeni îl acuză că a violat-o pe Maria Petrişor, o minoră de 12 ani, orfană de război, pe care profesorul o găzduise în propria casă spre a-i oferi ocrotire şi educaţie. Acuzaţia nu se opreşte aici, Marin Ştefănescu fiind învinuit că, după săvîrşirea violului, a căutat să se debaraseze de victimă, inter­nîn­d-o la o şcoală de corecţie din Gherla, pe motiv că e "vagaboandă şi periculoasă social". Justiţia va emite ordonanţa de neîncepere a urmării penale împotriva învinuitului, dar scandalul nu se va curma defel, căci colegii, sperînd măcar la o sancţiune pe linie ierarhică, vor înainta dosarul Ministerului Instrucţiunii Publice. Comisia de judecată a corpului profesoral, din care vor face parte Rădulescu-Motru, Dimitrie Gusti şi Sextil Puşcariu, îl vor declara pe exaltatul patriot ca fiind nevinovat, întrucît, vorba lui Dinu Brătianu, "acuzarea i se pare ceva colosal, fiindcă cunosc pe dl. Marin Ştefănescu ca un om moral, convins, un fel de cleric, un suflet de elită". Sufletul acesta de elită avea însă un talent aparte în a-şi complica viaţa în mod inutil. Mistuit de un furor naţionalist larg răspîndit în epocă, Ştefănescu va călca răspicat pe drumul mesianismului cultural, conferinţele ţinute la Ateneul Român sau în cadrul Asociaţiei "Cultul Patriei" nedeosebindu-se prea mult de cursurile predate la facultatea din Cluj: o viziune creştină pliată pe un tipar naţional de înţelegere a sensului omului în lume.

În 1922 îşi va publica volumul Filozofia românească, iar ecourile stîrnite în rîndurile colegilor îi vor întări convingerea că împotriva lui există o subtilă conspiraţie filozofică. Printre criticii cei mai acerbi se vor număra N. Bagdasar şi D. D. Roşca, aşa cum reiese de altfel dintr-o scrisoare pe care cel de-al doilea i-o trimite celui dintîi: "Am citit cu atenţie recenzia ta despre Ťmetodať lui Marin Ştefănescu şi te felicit călduros pentru straşnicul duş rece pe care l-ai slobozit în capul celui mai confuz şi mai umflat Tartuffe al învăţămîntului nostru superior. Nu cred că săpuneala pe care i-ai dat-o îl va dezmetici; îi vor urma şi alte puneri la punct şi la loc, şi tot nu se va trezi. Să nădăjduim că se vor trezi însă bieţii studenţi, care se mai lasă cîteodată îmbătaţi de apa chioară a lui Marinică. Dacă ai şti, dragă Bagdasar, ce luptă dîrză duc eu de opt ani în Cluj pentru a opri influenţa catastrofică a acestui fals creştin în Universitate; mai ales asupra elementelor slabe se exercită această înrîurire, căci studenţii buni îl judecă îndată ce le trece prima ameţeală provocată de diareea verbală a omului, care, prin cartea judecată aspru şi drept de tine, ne-a compromis, bată-l Dumnezeu să-l bată, şi în faţa străinilor." (p. 45)

Dar ce conţine volumul de "diaree verbală" al lui Marin Ştefănescu ca să îndreptăţească atîta furie contestatară din partea lui D. D. Roşca? Simplu spus, avem de-a face cu o viziune dualistă şi ierahică asupra lumii. Universul e alcătuit din două principii ireductibile, materia şi spiritul. Materia este însufleţită de spirit şi, graţie acestei animări, ea se organizează ierarhic pe trepte de evoluţie. Treapta supremă de dezvoltare e cea umană, iar în om spiritul atinge stadiul filozofiei şi al ştiinţei. În ochii autorului, filozofia înseamnă două lucruri: o sinteză a ştiinţelor particulare, adică cupola atotîncăpătoare sub care ştiinţele îşi dezvăluie principiile care stau la baza lor, şi în al doilea rînd o atitudine naţională. Aşadar, spre deosebire de ştiinţe, care nu sunt impregnate de un specific naţional sau etnic, filozofia este expresia unei mentalităţi naţionale. Cîte naţiuni, atîta filozofii, adică tot atîtea concepţii despre univers. Şi cum în orice viziune asupra lumii trebuie să existe şi o parte privitoare la originea universului, adică la temeiul divin din care izvorăsc toate, orice filozofie naţională este străbătută în intimitatea ei de elementul religiei pe care o împărtăşesc membrii comunităţii. În cazul românilor, creştinismul este filonul care le hrăneşte concepţia despre lume. Să vrei să gîndeşti în afara acestui filon e pierdere de timp. E ca şi cum ai vrea să creşti o plantă rupînd-o de solul din care a apărut. Şi astfel, şansa unei filozofii româneşti vine din talentul cu care cărturarii vor şti să extragă nuanţe speculative din adevărul revelat al Noului Testament. Acestui adevăr trebuie să i se subordoneze ştiinţele exacte, precum şi întreaga politică a statului român. În concluzie, nu există filozofii individuale, create de autori originali, ci doar concepţii colective pe care un gînditor sau altul le exprimă mai mult sau mai puţin potrivit.

Iar de acum încolo începe paroxismul autorului, căci asistăm la etalarea acelei iubiri strigate în glas tare de care pomeneam la început. E drama unui om care, iubindu-şi ţara, nu găseşte modul cel mai nimerit s-o facă. De aceea, sunetul iubirii sale capătă alura caricaturală a afirmării unei superiorităţi româneşti în materie de filozofie europeană. Caricatura vine din faptul că, fiind silit să privească realitatea în faţă şi să recunoască că superioritatea aceasta nu există deloc, ba dimpotrivă, că suntem vădit inferiori altora, Marin Ştefănescu mută triumful românesc din act în potenţă. Cu alte cuvinte, prin înzestrarea virtuală pe care o avem suntem superiori altora, atîta doar că trebuie s-o dovedim efectiv, iar pentru asta mai e nevoie de puţin timp. Pe de altă parte, dacă n-am dovedit-o încă este pentru că am fost o santinelă a Europei, dîndu-le posibilitatea occidentalilor să se dezvolte mai mult decît noi. Dar acum a sunat ceasul nostru: ce sîntem în potenţă vom deveni în act. De la Neagoe Basarab şi pînă la Xenopol, Găvănescul sau Rădulescu-Motru, în istoria românească se simte închegarea treptată a unei viziuni. Această viziune e de fapt un creştinism copt în alveolă naţională, iar toată generaţia Marii Uniri este chemată să-i dea glas. Acestea sunt ideile principale pe care Marin Ştefănescu le prezintă prin intermediul celor 22 de nume de cărturari cărora le atribuie statutul de filozofi în cartea sa.

Autorul a avut norocul să moară la timp, în ianuarie 1945, fiind scutit de supliciile la care ar fi fost supus dacă ar fi apucat regimul democraţiei marxiste. A murit singur şi nerecunoscut, purtînd amărăciunea unei ambiţii neîmplinite. "Prea am spus drept tuturora ce am simţit. Şi acum cad istovit sub loviturile propriei mele sincerităţi. (p. 415)" Într-adevăr, cînd nu e dozată, sinceritatea este un defect capital.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara