La 15 aprilie avea loc la biserica ortodoxă românească din strada Jean de Beauvais, la Paris, slujba funerartă a celei care a fost doamna Ioana-Ileana Brătianu. Decedase la 9 aprilie. Aici, în ţară, în România pe care, ca toţi Brătienii, a iubit-o şi a slujit-o cu infinită credinţă şi generos devotament, nu au apărut nici atunci şi nici mai târziu decât condoleanţe prin cîteva anunţuri personale, adresate familiei într-un ziar, la rubrica deceselor. A fost înmormântată în mausoleul Brătienilor de la Florica, în deplină tăcere oficială. Nu ar fi meritat mai mult, pentru tot ceea ce a întruchipat şi realizat, fiica mezină a marelui Gheorghe Brătianu, torturat şi ucis la Sighet? (Mama sa, Elena Sturdza - şi ea - pătimise ani grei de puşcărie.)

A părăsit România, în 1944: avea 15 ani. Gheorghe Brătianu, care nu voia să plece din ţară ("un Brătianu nu-şi părăseşte ţara"), deşi i se propunea un post de profesor la Sorbona - a preferat, în faţa urgiei comuniste ameninţătoare, să-şi salveze copiii în Occident. În martie 1944, Maria şi gemenii Ion şi Ioana-Ileana au plecat împreună cu guvernanta în Elveţia (de unde aceasta din urmă era originară).

Au urmat studiile, la Fribourg, la Zürich, şi, mai tîrziu, la Paris. Ioana devine jurnalistă, se căsătoreşte cu Paul Fabra, şi el jurnalist, dar cunoscut specialist în economie, au o fiică (Marie-Hélčne) şi intră treptat în politica de exil, pentru a-şi îndeplini datoria către patrie. Organizaţiile exilului românesc din Franţa au beneficiat din plin de activitatea sa intensă, deschisă; ajutorul generos pentru mulţi refugiaţi politici români în Franţa: "România a fost întotdeauna în inima ei, în centrul preocupărilor sale" afirmă într-o scrisoare doamna Marie-Hélčne Fabra, fiica Ioanei.

Poate că de aceea regele Mihai o numeşte, în 1980, preşedinta Consiliului Naţional Român destinat a reuni pe toţi Românii exilaţi din ţările Europei Occidentale, într-un organism politic structurat care să arate Puterilor lumii libere tragedia României oprimate. De fapt, era al doilea Consiliu Naţional care se crea: primul, eşuat, se formase în Statele Unite, sub preşedinţia generalului Rădescu. Cel creat în 1980, prin vot liber şi secret, exercitat în mai multe ţări europene, şi-a ales un comitet de conducere dintre ai cărui membri, regele Mihai a desemnat-o, ca preşedinte, pe Ioana Brătianu.

Nu a rămas prea mult în această funcţie... Disfuncţiuni politice interne - îndeosebi conflicte ideologice (între liberalismul democratic deschis profesat de Ioana Brătianu şi presiunile extremei drepte legionare) au dus la retragerea prin demisie a preşedintei. Se profila alt - al doilea! - eşec al încercărilor de a-i uni pe Românii din exil... Ioanei Brătianu i-au rămas însă de-a lungul anilor intacte gratitudinea şi admiraţia pentru regele Mihai I al României. Şi iubirea pentru România.

Şi-a dovedit din nou această supremă veneraţie patriotică după eliberarea României de comunism. Ioana Brătianu ajunge la Bucureşti împreună cu principesa Margareta, în luna ianuarie 1990. Participă cu rîvnă şi entuziasm la reînfiinţarea Partidului Naţional Liberal. Decide, ulterior, să se stabilească în România, la Bucureşti. De atunci îşi petrecea perioade lungi în ţară, încercînd chiar să realizeze unele acţiuni politice avîntate. Dar, din nefericire, inutile! Şi se retrage din nou. Preferă să se ocupe de "Aşezămintele Brătianu", în incinta cărora i se acordă (de către noua Putere) un birou. Restabilind Fundaţia Brătianu, Ioana organizează seminare şi reuniuni dedicate istoriei marii familii a Brătienilor. În acelaşi timp, tot acolo, în spaţiul restrîns dar plin de istorie al Aşezămintelor şi al Fundaţiei, are uneori posibilitatea de a-şi dezvolta ideile sale nobile despre liberalismul politic românesc.

Pînă cînd, sănătatea fragilă, vîrsta, maladiile au învins-o. Ultimele sale vizite - prelungite - în România au avut loc în anul 2007 şi în noiembrie-decembrie 2008.

Într-adevăr, Ioana Brătianu era un personaj multiplu, chiar contradictoriu, greu de înţeles. Realistă -, dar luptătoare pentru idealuri greu de atins. Conştientă în mîndria ei de a aparţine familiei marilor Brătieni -, dar plină de modestie condescendent umană pentru cei din jurul ei. Intransigentă politic şi moral -, dar tolerantă şi comprehensivă. Distantă, atunci cînd trebuia să respingă injustiţia şi abuzul -, dar apropiată de cei care o înţelegeau.

Am aprobat-o. Am contrazis-o nu o singură dată. Am apreciat întotdeauna superioritatea exemplului său. Era o autentică Brătianu!

Este o datorie politică şi naţională să nu uităm că, odată cu Ioana Brătianu, se stinge încă o lumină a adevăratelor valori liberale româneşti.