Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
O vară de neuitat (II) de Daniel Cristea-Enache

Aprută, fragmentar, în "Viaţa Românească" şi în "Gazeta literară", exact în timpul călătoriei de docu­mentare a lui Petru Dumitriu în Cehoslovacia şi R.D.G. (ianuarie-februarie 1960), pe parcursul căreia scriitorul va depăşi Cortina de Fier, Proprietatea şi posesiunea va mai ve­dea lumina tiparului abia în 1991, o dată cu ediţia de la Dacia îngrijită de Geo Şerban. Un roman me­mo­ra­bil, perfect construit şi articulat pe o tematică la anti­podul celei realist-socialiste, a rămas astfel necunos­cut publicului nostru; ca şi specialiştilor, cărora orice referinţă critică (critică, nu acuzatoare) pe marginea operei "transfugului" le-a fost ulterior interzisă. Proprietatea şi posesiunea îmi pare a avea, în acest context, un titlu amar. Dincolo de cercul personajelor conturate şi de contorsionata problematică psiho-morală, autorul însuşi pare proprietatea Cuiva, se află în posesiunea unei forţe abstracte ce-l depăşeşte şi poate dispune de persoana sa.

Paralela nu a fost probabil scontată, dar ea rămâne sesizantă. Câtă vreme Petru Dumitriu se dovedeşte un scriitor pe linie, angajat, bine orientat ideologic şi produce cărţi ce stârnesc dezgustul cititorului onest, el beneficiază de un statut pe care regimul democraţiei populare binevoieşte să i-l asigure. E un autor oficial, consistent remunerat şi răsplătit, un clasic în viaţă bucurându-se de toate avantajele ce decurg de aici. În momentul însă în care autorul încalcă şi (mai grav) rupe ireversibil pactul de colaborare cu regimul, el încetează, pur şi simplu, să mai existe ca scriitor român. Prin centralizarea şi etatizarea sistemului cultural autohton, Petru Dumitriu fusese proiectat în vârful piramidei prozei noi. Pe aceleaşi coordonate structurale ale lumii literare, el va fi, după 1960, desfiinţat, dizolvat ca scriitor. Cutare poate, fireşte, să subziste şi să supravieţuiască literar în Occidentul putrefact. La noi, în patria aflată în proprietatea noastră, el nu mai există.
Dedesubtul acestui implacabil vacuum, redescoperim o carte splendidă, o ficţiune de o originalitate şocantă - şi nu doar în decorul cenuşiu, mizerabil, al "prozei" din anii '50, ci şi prin raportare la romane complet dezinhibate, apărute după 1989. Fără scene explicit sexuale şi fără termeni luaţi din aşternut sau din closet pentru a fi aruncaţi în pagină, Proprietatea şi posesiunea e de o tensiune erotică aproape insuportabilă. Prozatorul o întreţine cu fineţe psihologică şi o remarcabilă artă compoziţională. Avem tot o cronică de familie - un fragment din ea -, în care cronicarul este unul dintre fiii Ionescu (cel mai inteligent şi mai ascuns), iar familia...

Aceasta e compusă dintr-o mamă frumoasă şi aprigă ca o matroană corsicană; un tată placid şi obedient, "Preşedintele", zdrobit de ironiile nevestei pe care continuă s-o divinizeze; şi nişte copii ale căror caractere se vor evidenţia treptat; şi halucinant. Expertiza grafologică făcută la un moment dat, ca amuzament, de un vizitator al casei aduce date consternante. Erasmus, personajul cu nume ridiculizat de ceilalţi copii şi naratorul de mai târziu al istoriei ce i-a sufocat şi destrămat familia, rememorează acest episod în care se întrezăresc conflicte actuale şi viitoare: "Domnul Almalech era un bărbat blond, roşu la faţă, cu pleoapele umflate de o uşoară conjunctivită şi vorbea cu o urmă de accent maghiar. Vorbi toată vremea, la masă; nu vreau să repet ce spunea, fiindcă ştiam de pe atunci destule ca să-mi dau seama că e un semidoct de o superficialitate fără pereche: Klages, Teosofia, Spiritismul, Rudolf Steiner, Freud, Jung făceau în capul şi vorbăria lui o salată nemaipomenită. Dar atunci am observat una din primele dăţi din viaţa mea că nu numai o cultură solidă, o lectură ordonată şi critică, şi obişnuinţa de-a gândi metodic sunt importante pe lume. Căci, la desert, domnul Almalech, căruia-i lipseau cu desăvârşire, ne invită să scriem sub dictarea lui câteva rânduri, după care să ne facă o analiză grafologică a caracterului. Nu voi să ne vorbească după aceea. Părea încurcat, jenat. Se închise cu preşedintele şi cu mama în biroul preşedintelui, apoi plecă aproape pe furiş. Mama era tulburată, dar, într-un fel ciudat, mândră. - I-am arătat şi o scrisoare de la Fili, zise ea, intrând cu hârtiile în mână, în sufragerie, unde rămăsesem noi. Se pare că are talent artistic excepţional, un caracter ascuns, fals, perfid, şi vicii sexuale. Zâmbea, intrigată şi gata să râdă cochet. Tata, care intrase după ea, încerca s-o oprească: - Fetiţo dragă... stai, nu le spune... să vedem! - Ce să vedem? Sunt mari, pot să-şi facă singuri un examen al conştiinţei. Uite, Cristian se pare că are un suflet curat, idealist, slab, sentimental; Erasmus e cel mai îngrijorător. Ştii ce a spus Ovreiul despre tine? Că eşti ambiţios, ascuns, şi în stare de orice ca să-ţi atingi scopul: în stare să calci şi peste cadavre. Iar despre Sebastian că e curajos, că are spirit aventuros, dar în ce priveşte restul, destul de mediocru, încheie mama cu acreală." (pp. 907-908).

Capul familiei şi cheia romanului este această mamă temperamentală şi dominatoare, măcinată de o boală de nervi care a şi făcut-o să accepte mezalianţa cu un ţăran ambiţios, ajuns preşedinte de tribunal judeţean. Totul se învârte în jurul ei, la distanţa pe care tot ea o fixează. Cristian, mezinul frumos şi bun, e iubit cu o patimă cvasi-incestuoasă. Erasmus, băiatul discret, prea discret, e interpelat şi bruscat frecvent, fără menajamente materne. Valentina, care, plecată la şcoli, nu apare decât evocată, este stoarsă, când vine, de noutăţi şi apoi ignorată complet de mama iubitoare. Filip, adolescentul genialoid şi amoral, e studiat cu o mândră, dar tot rece curiozitate. Iar Sebastian, fire mai unghiulară şi fiu mai apropiat sufleteşte de ridicolul tată e detestat de-a dreptul. Pe acest butoi cu pulbere stă paradisul domestic al Ioneştilor, asupra cărora frumoasa şi pasionala mater îşi exercită dulcea ei teroare. Războiul al doilea mondial ce stă să înceapă va aduce scânteia declanşatoare a dramei şi acceleraţia evenimentelor din interiorul ei. Cu o foarte bună intuiţie artistică, Petru Dumitriu implică Istoria mare în cadrul intim al celei private, oricum condamnată, aceasta din urmă, la un parcurs similar şi un deznodământ inevitabil. Războiul comprimă temporal şi scurtcircuitează dramatic ceea ce, într-o atmosferă de belle epoque, s-ar fi acumulat şi consumat mai lent.
În primă instanţă, măcelul mondial este o nesperată şansă, pentru toţi fraţii, să-şi ia lumea în cap, să evadeze de lângă fusta doamnei Ionescu. Sebastian fuge de-acasă şi se înrolează pe front, Filip pleacă în Italia, pentru a-şi face o carieră de pictor, iar Erasmus şi Cristian vin să studieze la Altfurt, în patria filozofiei şi a muzicii. Unii pleacă, alţii vin, în funcţie de amplasamentul lor faţă de cel ce derulează povestea tuturor. Spre deosebire de Cronică de familie, megaromanul cu un narator omniscient, în Proprietatea şi posesiunea perspectivele apar şi dispar prin discursul auto-centrat al unuia dintre personaje. Se întâmplă că acesta e un bun observator şi totodată un spirit reflexiv; astfel că subiectivitatea lui, inerentă, nu acoperă datele caracterologice şi comportamentale ale celorlalţi.

Erasmus Ionescu este al doilea personaj memorabil al acestui roman, al cronicii în care toţi trăiesc, dar pe care numai el o scrie. Şi cu implicare în evenimente, şi cu distanţare faţă de ele. După douăzeci de ani de la consumarea tragediei (dispariţia pe front a lui Sebastian, moartea live a lui Filip, într-un bombardament din vara "de neuitat" a lui 1944, fuga tinerei soţii a lui Cristian, urâtă excesiv de soacra geloasă), cel care ar fi putut s-o limiteze, dacă nu s-o împiedice, nu regretă decât episodic ceea ce (nu) a făcut. Inteligenţa combinatorie a lui Erasmus merge în sensul dinamizării şi aprofundării conflictelor familiale latente. Invidios pe aventura sentimentală, începută la Altfurt, a fratelui său mai mic şi mai "bleg", el anticipează cu uşurinţă desfăşurarea evenimentelor, bucurându-se în avans de suferinţele părţilor implicate: naivul Cristian, disputat între dragostea filială şi cea faţă de prima lui femeie; turbata de gelozie mamă soacră, care l-ar vrea pe mezin numai al ei; şi, căzută la mijloc, frumoasa Elisabeth-Charlotte, nemţoaica ajunsă în cercul acestor români pe cât de civilizaţi şi rafinaţi, pe atât de complicaţi şi ciudaţi. Cel mai bun exemplu rămâne artistul Filip, care mai întâi îi face avansuri sexuale lui... Erasmus, fratele său; şi apoi cumnatei, tot aşa, siderate.

Ca un maestru şahist, personajul-narator va efectua acele mutări ce pot precipita deznodământul tragic. El pune în scheme conflictuale termenii aflaţi oricum în opoziţie şi destramă cu o inteligenţă diabolică toate posibilele fire de legătură afectivă. Sentimentele oamenilor apropiaţi sunt direcţionate şi distorsionate malign, întoarse împotriva lor, făcute să distrugă, nu să unească. Relaţiile de familie devin mai cumplite decât scenele de război, lăsând traume de nevindecat. Observându-i pe ceilalţi din afară, sesizând imediat punctele lor slabe, Erasmus are şi capacitatea de a se detaşa de sine însuşi şi a se studia cu egală obiectivitate. Răul făcut de el nu este amestecat cu binele, într-o perspectivă morală ambiguă şi într-una, naratologic confuză, de martor necreditabil. Dimpotrivă, răul e clar disociat de binele la care personajul nu vrea să contribuie; şi explorat, aşa-zicând, pe întregul plan de incidenţă cu viaţa propriei familii.

Înainte de a pleca în lungul său exil occidental, Petru Dumitriu oferă aşadar României Socialiste un roman de moravuri decadente, impecabil construit şi scris, cu profunzimi de mare proză şi cu certe valenţe cinematografice. Cum deja ştim, cadoul prozatorului a fost refuzat; mai exact, luat şi aruncat în pivniţele nefrecventabile ale literaturii noastre postbelice. Merită să-l recuperăm de acolo.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara