Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Dans:
O undă de aer proaspăt de Liana Tugearu

Recenta premieră de balet care a avut loc pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, Simfonia fantastică de Hector Berlioz, în viziunea coregrafului Gigi Căciuleanu, a fost aşteptată cu mult interes, datorită originalităţii stilului acestui creator, stil deja cunoscut în România. S-a sperat ca spectacolul să aducă o undă de aer proaspăt în repertoriul Baletului Operei şi acest lucru s-a şi petrecut în părţile încredinţate dansului, nu şi în cele rezervate teatrului, căci spectacolul este alcătuit dintr-o succesiune de tablouri, în care cele două arte se interferează. Mai mult chiar, ca în triada antică greacă, muzica, dansul şi poezia evoluează împreună, muzicii lui Berlioz fiindu-i asociate texte din Shakespeare, Baudelaire, Verlaine şi Rostand, pe care se dansează.

Şi bătălia a fost câştigată datorită faptului că Baletul Operei, şi anume toţi cei implicaţi în lucrare, cu partituri coregrafice mai restrânse sau mai extinse, au răspuns excelent exigenţelor coregrafului. I-a câştigat şi l-au adoptat, iar ei s-au adaptat, fără rest, stilului său şi au realizat momente de artă autentică. Teama coregrafului, exprimată anterior, faţă de răspunsul pe care-l va primi la solicitările sale, a fost integral spulberată. Şi, în acest sens, cel mai consistent tablou coregrafic, şi în acelaşi timp cel mai încărcat de o mare poezie a mişcării, a fost tabloul în alb, în costume şi decoruri albe, în care, în mod contrastant, apărea din când în când eroina principală, Iubita, în roşu. Dar şi ea era prinsă uneori, ca într-un năvod pescăresc, într-o mare pânză albă sau învelită în aceeaşi pânză, ca într-un linţoliu. Ingenios folosită, pânza albă a fost aşezată, la un moment dat, şi ca o faţă de masă, aşternută pe jos ca la un picnic, cu personaje aşezate în jur şi amintind, în oarecare măsură, ca atmosferă, Dejunul pe iarbă a lui Manet. Dacă absolut toţi dansatorii au încărcat acest tablou cu o suavă poezie plastică, o menţiune specială merită totuşi cuplul Adela Crăciun şi Mihai Mezei, pentru limpezimea liniei şi valoarea sugestivă a mişcării lor.

întregul grup de dansatori care a intrat în spectacol a mai avut o apariţie la fel de reuşită, într-un tablou abstract, cu mişcări preponderent liniare, în care toţi purtau corpuri colante de culoarea pielii, tablou în care ţesătura coregrafică gândită de coreautor a fost desenată de ei cu multă acurateţe. Şi, în fine, un al treilea moment excelent interpretat de aceiaşi balerini a fost cel al mascaradei birocratice, în care fiecare depunea o hârtie la masa unui funcţionar, interpretat de actorul Dan Puric, pentru ca apoi, exasperaţi, să-şi vâre hârtia singuri în gură sau să le fie băgată în gură de funcţionar, care, în final, se scaldă într-o ploaie de astfel de hârtii. Subsemnata, care un an de zile, lună de lună, am fost la o instituţie pentru a rezolva problema unei mătuşi, am savurat întru totul acest moment satiric. Mai ales că era, aşa cum am spus, foarte bine pus în valoare de balerini. Dar, oricât de bun, acest tablou ţine de "altă piesă", ca şi lecţia de dans, plină de umorul specific coregrafului Gigi Căciuleanu, dar intercalată, şi ea, forţat succesiunii de tablouri ale spectacolului. Oricât de suprarealist a fost conceput scenariul, undeva trebuia să existe o trimitere cât de firavă, cât de voalată, către filonul principal al spectacolului, constituit de dragostea inspirată Artistului (alias Berlioz însuşi) de Iubita lui (alias actriţa Harriet Smithson), cu toate metamorfozele, împlinirile şi neîmplinirile ei. După cum şi monologul din Moličre, oricât de bine spus de Dan Puric şi oricât de strâns legat de trista noastră realitate politică, nu are atingere cu substanţa poetică a restului spectacolului.

Pe lângă calitatea tablourilor susţinute de balerinii Operei, un alt centru de greutate al spectacolului îl constituie interpretarea dată rolului Artistului de către Răzvan Mazilu, din nou invitat să participe la spectacolele de balet ale acestei instituţii artistice. Punctul forte al întregului spectacol îl constituie momentul de maxim dramatism pe care îl reprezintă solo-ul interpretat de Răzvan Mazilu, în totală concordanţă cu forţa muzicii lui Berlioz, moment în care interpretul revarsă asupra noastră, a spectatorilor, toată puterea sa de captivare, datorată atât plasticii specifice, cât şi forţei sale interioare.

în momentele lirice însă, El, Artistul, Răzvan Mazilu şi Iubita lui Bianca Fota evoluează în planuri paralele, pe versuri de Rostand şi Baudelaire, părând a-şi spune fiecare numai sieşi ceea ce trăiesc în plan sufletesc, fără a putea străbate distanţa care îi separă şi a putea forma un cuplu. între repetiţia generală dintr-o zi de vineri şi premiera din duminica imediat următoare, Bianca Fota a făcut un salt semnificativ. Dar mai are mult de lucrat cu sine, pentru a putea scoate la suprafaţă, ceea ce este încă ascuns în interior. Subţire, gracilă, vaporoasă, cu un corp care se mulează plasticii solicitate, pentru a putea da greutate unor mişcări simple - ca cele din monologul Ofeliei, spre exemplu - are nevoie de o dăruire de sine, care nu poate veni decât dinlăuntrul său.

în legătură cu începutul spectacolului, dar şi cu o serie de alte momente de pe parcursul lui, tema teatrului în teatru şi a raportului artistului cu publicul său, care îl poate susţine dar îl poate şi sufoca, este una dintre temele interesant puse în pagină de montarea lui Gigi Căciuleanu. întreaga montare este bine susţinută şi de scenografia Adrianei Urmuzescu, simplă, dar sugestivă, care nu copleşeşte desfăşurarea scenică, ci o potenţează, după cum şi partenerul muzical, respectiv Orchestra Operei Naţionale din Bucureşti, condusă de dirijorul Tiberiu Soare, susţine întru totul valoarea spectacolului prin deplina punere în valoare a muzicii lui Berlioz.

Lucrul cu un nou coregraf înseamnă pătrunderea într-un nou univers artistic, în acest caz în universul artistic al lui Gigi Căciuleanu, un spaţiu al imaginii poetice prin excelenţă. Iar lărgirea paletei stilistice a unei companii de dans este întotdeauna benefică evoluţiei sale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara