Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
O surpriză de Cosmin Ciotloş

Liliana Corobca, Kinderland, Bucureşti, Cartea Românească, 2013, 184 pag.

Ca şi recentul roman al Dorei Pavel (care, deşi are premise gay nu e, totuş i, un roman al homosexualităţ ii), şi acesta îşi copleşeşte datele sociale ale subiectului.

Liliana Corobca nu scrie propriu vorbind o carte despre abandonul familial: sigur, ideea că un sat basarabean poate fi depopulat în aşa măsură (aproape toţi adulţii fiind plecaţi să muncească în străinătate) rămâne cutremurătoare. Dar în sine, ea nu depăşeşte melodramaticul unei anchete de efect. Indicat ar fi să nu le confundăm.
Kinderland, spune autoarea pe clapetă, s-ar fi vrut a fi un roman epistolar, ce urma să conţină scrisorile unei fetiţe, Tina, care-şi ţine la curent mama cu noutăţile vieţii de acasă. Din mers, proiectul acesta uşor tezist a fost abandonat, preferându-i-se actuala formă, întrucâtva mai deschisă. Paginile capătă, astfel, o nuanţă reflexivă, sunt mai puţin interesate de mesaj. Rezultă un fel de jurnal amorf în care preadolescenta notează scene din singurătatea colectivă pe care sunt nevoiţi s-o traverseze ea şi fraţii ei (şi, de altfel, aproape toţi copiii micii comunităţi). Părinţii sunt plecaţi luni întregi (unul în Rusia, celălalt în Italia), unde se străduiesc să facă „bani lungi” (în naivitatea ei, formula aceasta e de o rară expresivitate). Sunt bani de departe, bani care să ajungă cât mai mult, care să ţină de foame, de cald şi, mai ales, de urât. Copiii îi drămuiesc şi îi apără ca pe-o comoară. Între timp, plâng de dorul părinţilor, le simt lipsa în împrejurări dintre cele mai banale şi îşi construiesc (în sens propriu) felurite paliative. Două dintre secvenţele memorabile de aici au alură de ritual vodoo. În prima, fratele cel mic, Marcel, aşază hainele tatălui în aşa fel încât ele să întruchipeze o siluetă. Vorbeşte cu ea, se ţine scai de ea, ba chiar, într-un rând, ia şi o bătaie de la „manechin” pentru cine ştie ce obrăznicie. Acelaşi Marcel e amăgit să-şi bea ceaiul matinal arătându-ise o pernă aranjată suficient cât să-i semene, cât de cât, mamei. Butaforia nu ţine, copilul ştiind clar că joaca are sens atâta vreme cât el îi acceptă convenţiile, iar de data aceasta nu se arată dispus să mai cedeze. Îşi vrea înapoi mama, nu un deghizament ridicol al acesteia.
Sunt nenumărate trucurile pe care Tina (Cristina, adică) le orchestrează pentru a menţine, cumva, trează speranţa. Nu doar speranţa fraţilor, aflaţi la vârste fragile, ci şi pe a ei, care la numai doisprezece ani e pusă în situaţia de a se comporta ca un cap de familie. Se hrăneşte din amintiri, din puţinele momente în care părinţii s-au întors să-şi tragă sufletul, de fiecare dată gata să plece înapoi, peste graniţe. Spuneam că nu aspectul social al chestiunii mă interesează aici. E cât se poate de corect. Finalitatea acestor eforturi e absolut iluzorie. (Şi nici psihologic, ele nu transmit prea mult: diverse grade de aşteptare convulsionată). Formidabilă în schimb găsesc că e inventivitatea acestui trio (Cristina, Dan şi Marcel). Inventivitate, s-ar zice, tipic infantilă şi complet străină de „condiţionări”. Căci viaţa acestora nu se reduce la marile absenţe pe care trebuie să le îndure (ar fi însemnat să avem un roman postiş, obsesional). De cele mai multe ori, ei îşi camuflează simbolic suferinţa. Aceste situaţii, mai cu seamă, scot în relief vocaţia de prozator a Lilianei Corobca. Foarte echilibrată, ea nu pune nicăieri mai multe accente sentimentale decât e necesar. Sigur că multe episoade pot fi citite în grilă dramatică (fiind nişte consecinţe ale alienării), dar ele sunt, în realitate autonome, au o subtilitate literară proprie. La rigoare, grija pe care cei trei o poartă puilor de rândunică aciuaţi în cuibarul găinilor e, până la un punct, o punere în abis a întregului roman. La fel cum goana după orizont a Cristinei, o aspiraţie de tot banală dacă ţinem cont de vârstă, poate fi înţeleasă ca o căutare latentă a „altor orizonturi”, eventual a acelora în care sunt plecaţi părinţii ei. Până şi titlul (din păcate prea puţin catchy) permite astfel de reflecţii ambivalente. De la banalele ouă de ciocolată cu surprize până la nuanţa distopică a unui teritoriu luat în stăpânire de copii, drumul e scurt. Asemenea pasaje sunt, pentru un autor, aidoma mersului pe sârmă: câţiva milimetri sunt deajuns pentru ca rezultatul să fie tragic. Nu e cazul aici, în Kinderland, unde Liliana Corobca face o adevărată demonstraţie de virtuozitate.
Primul capitol, de exemplu, nu întâmplător scris distanţat, la persoana a treia, e o excelentă mostră de gândire pragmatică. Cum fratele mijlociu tocmai a fost muşcat de o căpuşă şi cum, evident, nici Cristina, nici Marcel nu ştiu ce e de făcut, apelează la un trecător. (Dacă ţin unii cu tot dinadinsul să exploateze tematic cartea Lilianei Corobca, s-ar putea nota, cu ocazia asta, că Ion D. Sârbu a consacrat şi el o povestire faimoasă, Cimex lectularia, unei rude a acestei insecte...). Conglomeratul de spaime şi de suspiciuni, de false spaime şi de false suspiciuni, de fapt, lasă locul urgenţei concrete:
„La o adică, omul îi inspira mai multă frică decât căpuşa.
- Ce, asta-i căpuşă, bre, micuţă cât o furnicuţă ! Ia dă-o-ncoa’ !
Se adresă apoi fetei:
- Ai rachiu ori odikolon ?
Are, şi se porni după alcool. «Vrea să bea, să se îmbete şi să-mi arunce fraţii peste gard». Omul se apropie de copilul suferind, clănţăni fioros căpuşei din puţinii lui dinţi, gest care îl făcu pe cel mic să fugă după casă; se iţi de după colţ, după ceva timp, pentru că nu se auzea nimic şi era curios. Cât ai clipi, omul strânse între unghiile murdare căpuşa umflată şi o aruncă jos, privind atent la burta băiatului” (p. 8).
Bineînţeles că temerea se infirmă imediat (alcoolul trebuindu-i străinului pentru a dezinfecta muşcătura). Fineţea constă însă în felul în care Cristina gestionează momentul. Îşi lasă deoparte mefienţa, pentru că, simte, nu e timp pentru asemenea rătăciri. Aceasta e, de altfel, şi „reţeta” romanului, în care parcă niciodată nu e timp pentru introspecţii fastidioase. Neavând ambiţii tendenţioase, Kinderland e doar o carte despre copilărie (şi despre toate ale ei). Una remarcabilă, amintind în anumite momente de Nostalgia lui Mircea Cărtărescu. Împănată cu poveşti extraordinare, cu personaje pe cât de reale în autenticitatea lor, pe atât de speciale (cum e Camceatca de la p. 15 şi cum e Zmeoaica de la p. 109), doldora de locuri misterioase. Vechea toaletă a şcolii, fetidă până la a fi periculoasă, e un asemenea spaţiu sui-generis. Explorarea lui presupune ritualuri complicate:
„Alisa zice că acest loc nu mai este o toaletă, este un loc al frământărilor. Eu nu înţeleg de ce, iar ea ne explică: aici s-au adunat sentimente şi gânduri intense, frici, gânduri şi dorinţe ascunse, interzise. Oamenii şi-au lăsat aici excrementele, adică ce au ei mai rău, deci acesta este un loc al răutăţilor. Nu am dreptate, mi-a zis ea. Aici s-au adunat copiii, sute de copii de mii de ori, iar caca de copil e chiar un leac, uneori, pentru cei mari şi bătrâni. Şi oricum, nu asta ne interesează. Aici copiilor le era teamă, veneau să întâlnească frica şi, când te sperii, pierzi energie. Copiii produc altă energie foarte repede, dar cea pierdută s-a acumulat şi a rămas aici, în acest loc. Parcă n-o simţi când intri? Ziua n-o simţi, pentru că soarele e puternic şi frica se teme de lumină, de aceea energia spaimelor se simte noaptea” (pp. 150 - 151).
Alisa, „vrăjitoarea” nu e altceva decât o colportoare de legende ready made, de mistere de-o zi, aşa cum era, la Mircea Cărtărescu, Mendebilul. Forţa ei de seducţie e cu atât mai acaparantă cu cât îşi revendică toate cunoştinţele similiezoterice dintr-o îndelungă tradiţie de familie. Mai degrabă acesta e argumentul care-o convinge pe Tina. De altfel, în virtutea aceleiaşi sensibilităţi, dezvoltă şi discretul flirt incestuos cu un verişor mai mare. Nimic exagerat şi nimic ultragiant moral în aceste pagini. Cristina e departe de a fi o nimfetă. Maturitatea ei (forţată, cum ştim, de împrejurări) nu se manifestă altfel decât proteguitor. Dacă e maternă cu Dan şi cu Marcel, faţă de Lucian (verişorul de la care primeşte un sărut ameţitor) ea rămâne cel mult filială.
Micile improprietăţi de limbă sau de stil sunt neglijabile. Pentru a le număra, chiar şi degetele unei singure mâini se dovedesc prea multe. Foarte bine scris (neverosimil de bine scris, aş spune), foarte graţios construit (în pofida simplităţii aproape diaristice), extrem de dinamic (pe măsura vârstei protagoniştilor), atent calibrat discursiv (încă un copil, Cristina nu sare niciodată peste marginile propriei umbre), Kinderland e una dintre surprizele cele mai plăcute ale anului editorial în curs. După două romane întâmpinate mai degrabă călduţ (despre Negrissimo şi Un an în Paradis s-a scris puţin), Liliana Corobca răspunde tăcerii critice cu o carte care o aduce în prima linie a prozei româneşti de azi.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara