Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Românească:
O surpriză de Daniel Cristea-Enache

Fiindcă am intrat în regimul economiei de piaţă şi editorii au început să înţeleagă că rolul lor nu trebuie să se limiteze la publicarea unei cărţi, am asistat, în ultimii ani, la câteva reuşite campanii de marketing şi promovare. Cu o notă de agresivitate, în sensul bun al termenului, s-a făcut vâlvă pe marginea unor apariţii editoriale: cărţi fericite, zâmbind larg sub spotul de lumină al reflectoarelor. Şi autori mai puţin fericiţi, atunci când criticii de întâmpinare şi-au intrat în drepturi, comentându-i fără să se lase impresionaţi de entuziasmul publicitar. La o privire (o lectură) mai atentă, s-a putut constata că unele dintre "marile opere" erau de fapt volume modeste, ambalate, precum produsele fragile, în mult şi bun material protector. O dată îndepărtat acesta, cartea în sine prezenta un surâs chinuit, de ficţiune debilă fără şanse de resuscitare.

Complet diferită, dar la fel de instructivă, mi se pare situaţia unor volume apărute în aceeaşi perioadă, la care raportul dintre forma de prezentare şi fondul operei este răsturnat. Numele autorului nu ne spune mai nimic, cartea nu i-a fost comentată pe nicăieri şi a mai apărut şi cu numeroase greşeli de redactare. Lansare ioc, publicitate zero, cronici, nici măcar una. Aceste grele condiţii climaterice le înfruntă Paul Diaconescu, autorul unui excelent volum de nuvele, intitulat La Capri, la Capri... Titlul ne evocă un jurnal de călătorie, introdus sub o formă sau alta în ţesătura epică, nişte proze scrise într-o dispoziţie visătoare, cu gândul la soarele mediteranean şi pielea încreţită de frigul înconjurător. În fapt, naratorul-personaj din a treia povestire (cea mai scurtă şi mai puţin reuşită) face excursii în Nordul extrem al continentului nostru, alături de o frumoasă Solveig, reflex literar ibsenian şi, poate, mai mult decât atât. Lovitura de teatru e prea demonstrativă: excursionistul mereu curios este de fapt un bărbat cu picioarele retezate, care lasă deoparte ghidul de călătorie, pentru a ajunge la reazemul său adevărat: scaunul pe rotile. Remarcabile sunt, în schimb, celelalte două nuvele ale lui Paul Diaconescu, Ambsadorul şi Norma, de o anumită întindere, dar în nici un moment şi în nici un fel plicticoase. Autorul, despre care zadarnic am căutat informaţii în toate dicţionarele noastre de scriitori, dat fiind că a debutat în 1998 (dar aceasta am aflat-o nu dintr-o scurtă prezentare făcută de editură, aşa cum ar fi fost normal, ci din volumul Lumea criticului al lui Gabriel Dimisianu), dovedeşte o reală maturitate a scrisului şi calităţi conexe în compoziţia prozelor. "şaizecist" atipic, aşa cum îl înfăţişează G. Dimisianu (coleg de facultate cu Paul Diaconescu), el e un debutant atât de întârziat, încât a "sărit" peste două-trei generaţii, sincronizându-se, volens-nolens, cu cei mai tineri "milenarişti".

Experienţa de viaţă se vede imediat în desfăşurătorul, ca şi în aspectele psihologice ale nuvelelor sale. Spre deosebire de alţi prozatori care excelează prin subtilitate, dar nu au suficient material să susţină realismul unei povestiri, autorul exploatează în mod inteligent consistente episoade biografice, puse într-o lumină neobişnuită sau filtrate astfel încât cititorul să nu mai poată distinge între real şi imaginar. Ambasadorul este istoria clasică a unei psihoze, plasată în contextul ceauşismului defunct şi agravată de condiţiile profesionale ale trecutului unui "nevinovat" pensionar. Proaspăt ieşit la pensie, George Branea are a-şi aminti secvenţe mai puţin plăcute dintr-o îndelungată şi glorioasă carieră, începută cu vânarea anticomuniştilor, în Munţii Semenicului, şi încununată cu steaua de general, primită cu trei luni în urmă. La nici şaizeci de ani, e un bărbat în putere, vajnic şi care n-ar pregeta să mai calce şi strâmb, în afara căminului conjugal. Timpurile sunt ale lui, cum au fost şi cele mai vechi: pensia e mare, iar privilegiile castei, intacte. Treptat, însă, în existenţa tihnită a protagonistului se insinuează semnul de întrebare al unei enigme. Profilul unui necunoscut cu un "nas subţire ca un cuţit, cu nările aproape străvezii şi fremătând în chip ciudat" începe să-i apară în faţa ochilor. Singurul care îl vede este Branea. Iar ciudatul personaj mai are şi prostul obicei de a-i spune vorbe de neînţeles, coerente totuşi, la o analiză amănunţită. Cu toată aparenţa lui de fantomă, Zevoianu Filipaş a existat cu adevărat în viaţa eroului nostru, fiind unul dintre "duşmanii poporului" hăituiţi, arestaţi şi torturaţi, pentru a se dovedi uneltirile lor împotriva ordinii de stat. Nu a fost nici primul, nici ultimul în această situaţie, numai că el are o încăpăţânare sadică de a-şi intersecta din nou paşii cu cei ai lui Branea, pentru a-şi reaminti împreună cele petrecute. Ca într-un thriller cinematografic, vizitele inopinate ale vechii cunoştinţe sporesc tensiunea arterială a gazdei de nevoie şi dramatismul conflictului. Înnebunit că nimeni nu-l zăreşte pe Zevoianu şi deci nu-i poate înţelege panica, invitat stăruitor de vizitator să-şi facă spovedania, tovarăşul general seamănă tot mai mult cu un şoarece prins în cursă. Hăituit de acest "ambasador", strigoi al trecutului care-i aminteşte implacabil data scadenţei, Branea apelează la toate mijloacele şi strategiile posibile. Solicită maşini de pază în faţa casei, fuge din oraş, se roagă de o rudă bătrână să-l dezlege de blestem. Prozatorul îl trece cu artă prin etapele acestei ruinări, înfăţişându-şi personajul ca pe un păianjen încurcat în plasa propriului trecut criminal. Insomnii prelungite şi coşmaruri îngrozitoare, halucinaţii în toiul zilei şi momente de teroare survenite la fiecare colţ de stradă ajung să-l şubrezească, transformându-l, la sfârşit, într-o epavă umană. Din păcate pentru el, nici puterile cu totul speciale ale bătrânei care se luptă cu blestemele şi strigoii (căci Zevoianu e unul) nu sunt de ajuns. După ce încearcă să-l ajute cu toată ştiinţa ei dezlegătoare, baba Niculina se declară învinsă. Nu cu Dracul trebuie să se lupte ea de data aceasta, ci cu Domnul Dumnezeu. Parcă nu s-ar încumeta. Astfel că, terorizat şi modificat complet în raport cu imaginea virilă şi prosperă de la început, Branea ajunge la biserica spovedaniei lui - pe care o şi începe. Zevoianu şi toată banda lui de uneltitori anticomunişti se pot declara mulţumiţi, de dincolo de mormânt. Eroul nostru e acum cu minţile rătăcite, "uşor şi liber ca un fulg" şi cu un zâmbet copilăresc întins pe faţă, "senin şi blajin, ca o mască a fericirii". Un happy-end de care mulţi s-ar lipsi.

De o cu totul altă factură este a doua nuvelă a volumului, Norma, subintitulată Din cronica satului Montolive şi scrisă sub formă de jurnal. De această dată, nu mai există o distanţă între autor şi personajele sale, ci între ipostazele diferite ale celui dintâi. Paul este totodată actant şi narator al poveştii, al cronicii pe care o trăieşte şi o scrie deopotrivă. Avantajele genului (notaţia directă, dezlegată de pactul ficţiunii omogene, impredictibilitatea episoadelor, asociaţiile mai libere pe care diaristul şi le îngăduie) sunt speculate de autorul de pe copertă, "colecţionar de tipuri umane", dar preocupat în chip vizibil de o anume figură feminină. Este roşcata Norma, femeie vitală, exuberantă, cu un râs şi un comportament ce alungă monotonia bâtrâneilor din satul normand. Cuplul pe care ea îl face cu Joseph-Marie (cu zece ani mai în vârstă, figură foarte distinsă) iese imediat în evidenţă, stârnind interesul aşa-zis entomologic al cronicarului. Cu balansurile, ezitările şi revenirile tipice jurnalelor, pasiunea acestuia pentru frumoasa cincuagenară se desenează tot mai clar, amorezatul căzând în capcana retorică obişnuită. "Nu mă interesa nimic", vrea el să creadă, deşi e vizibil că vorbeşte (scrie) numai despre Norma; "nu sunt curios", se apără la un moment dat, punând însă multe întrebări pentru a afla noutăţi în legătură cu ea. Îi critică defectele până se îndrăgosteşte de ele, ajungând să viseze cu ochii deschişi şi stârnind ironiile soţiei legiuite. Amor de pensionar... Nuvela e realmente frumoasă, cu câteva siluete bine conturate fizic şi psihologic; şi cu o puternică nostalgie a ceea ce ar fi putut să fie. Rue du Soleil rămâne doar o adresă, ca oricare alta, fiindcă Norma, hélas!, cade în păcat cu un horticultor. Gura satului e slobodă, iar indignarea bărbaţilor spune ceva despre invidia pe cel selectat de Norma din rândurile lor. Un subiect gras într-un sătuc francez în care colportajul şi calomnia sunt la ordinea zilei. Îndurerat de opţiunea Normei şi scârbit de ce îi e dat să audă, ghinionistul narator îşi urmează programul prestabilit, plecând cu soţia în Nord, într-un cătun mai rece şi mai tăcut. Dacă iernile şi le petrec în Normandia, în fiecare vară urcă peste mai multe paralele geografice, pentru a ajunge într-un peisaj auster, învelit ca într-un linţoliu într-o "religie a tăcerii în care totul se află târziu sau niciodată".

Dar mai bine mai târziu decât niciodată, aş spune, făcând o translaţie de la nivelul diaristului la cel al autorului. Căci nuvelele lui Paul Diaconescu, un prozator atât de puţin cunoscut, sunt o surpriză foarte plăcută. Asemenea descoperiri fac parte, în fond, din bucuriile cronicii literare.


P.S. În "Cotidianul" din 20 septembrie, un domn pe nume George Lăcătuş semnează un articol menit să-i "demaşte" pe cei din fosta conducere a Fundaţiei Culturale Române. "Membri din fosta conducere a Fundaţiei Culturale Române şi-au scos cărţi din fondurile instituţiei, apoi le-au vândut tot FCR", titrează dl Lăcătuş fără să clipească, după care dă o listă a odioşilor intelectuali care au tocat banii instituţiei. În ce mă priveşte, sunt onorat să figurez pe această listă, numai că volumul meu de debut, Concert de deschidere (2001), nu a apărut pe banii FCR, ci cu subvenţie de la Ministerul Culturii.