Merită salutată din capul locului reeditarea acestei cărţi, de vreme ce prima ediţie, cea apărută în 1996 la Editura Vlad & Vlad din Craiova, deşi a fost premiată de USR, a avut un tiraj fantomă. Ideea unei "sistematici" a poeziei medievale, mai mult funcţionale decât convenţionale, i-a venit criticului, după cum mărturiseşte, cumva iritat pe de o parte de evoluţia atipică a culturii noastre şi, implicit, de aşa-numitul complex al tradiţiei literaturii române care i-a tot împins pe istoricii literari să caute şi să inventeze un corpus de texte literare cât mai vechi, indiferent de zona în care aceste texte au fost produse, şi pe de altă parte din dorinţa de a veni cu o metodă simplă, cât mai justă şi mai adecvată pentru a clasifica şi cerceta aceste texte medievale. Poezia medievală... apare astfel în virtutea unor preocupări mai vechi ale criticului, concretizate atât în cartea despre Antim Ivireanul (Antim, Logos şi personalitate, 1971), cât şi în ciclul Expresivităţii involuntare (1977, Figura spiritului creator, 1978).

Când nu s-a aflat sub influenţa covârşitoare a Bisericii, scrisul românesc medieval a fost pragmatic prin excelenţă, îndeplinind funcţii imediate - administrative, istorice sau pedagogice -, artisticitatea lui (atât cât este) fiind astăzi un efect al procesului receptării care-i atribuie, în funcţie de propria experienţă culturală, calităţi estetice cu totul independente de intenţia creatoare. Adică expresivitate involuntară. Spune Eugen Negrici: "Eliberaţi de obligaţia de a identifica şi delimita valori literare şi de a face din literatură un capăt de lume şi singurul scop al cercetării, ne vom îndrepta atenţia asupra fenomenului creator în ansamblul lui." Criticul propune Metoda vocaţiilor, vocaţia fiind considerată cea mai elementară aspiraţie care se cere satisfăcută prin lectură dar nu numai, expresia unor "atitudini antropologice universale": nevoia de cunoaştere, predispoziţia idealizării şi tendinţa intensificării senzaţiilor. Într-un cuvânt, interesul principal al destinatarilor (N.B! - termenul cititor nu este folosit) şi, deopotrivă, funcţia împlinită de "gândirea producătoare". Metoda vocaţiilor tinde să anuleze distincţia literar-non-literar: "Imaginea relativ omogenă a fenomenului poetic românesc din primele lui două secole se datorează prezenţei unor vocaţii active corespunzătoare unor funcţii spirituale precise, exercitate consecvent şi de-a lungul întregului Ev Mediu european. E vorba de vocaţia educării (a desăvârşirii), ce apelează la texte care să imite şi să recomande modele de conduită, şi de vocaţia magnificării - pornită din tendinţa de idealizare, ce are nevoie de texte care să glorifice şi să proslăvească. Ca o contrapondere a acestui efort de supunere la un ideal, de asimilare de norme şi precepte, s-au manifestat puternic o sete de neobişnuit, de insolit, de mister, ca şi o dorinţă de compensare prin evaziune."

Din cauza condiţiilor istorice neprielnice, a lipsei precedenţei, literatura e de găsit în textele medievale indirect, implicată sau derivată, oricum abia fragmentar. S-ar fi cerut în acest punct al introducerii, de altfel, foarte concise a criticului - mult prea concise aş spune - o privire istorică şi sociologică pe cât posibil a societăţii medievale sau măcar schiţarea unei imagini de ansamblu a acestor "destinatari" medievali despre care nu ştim mai nimic. Deşi ei sunt elementul principal de criteriu în această încercare de sistematizare a textelor medievale, rămân o noţiune abstractă. În lipsa societăţii civile constituite abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea şi a unei intelectualităţi, nu putem vorbi, spune Eugen Negrici, despre tradiţie, audienţă sau conştiinţă culturală. Dar surprinderea exclusivă a procesului de producere a textelor nu suplineşte importanţa, rolul contextului socio-cultural. În lipsa lui, orice clasificare păstrează o sterilitate de laborator. Rigorile evoluţiei cronologice şi ideea de succesiune a textelor pot fi, într-adevăr, ignorate, nu însă şi cadrul apariţiei şi funcţionalităţii lor. Şi Eugen Negrici oricum admite, indirect, că "felul cum sunt satisfăcute ele şvocaţiileţ de produsele creativităţii noastre e marcat de circumstanţialitatea istorică, politică şi socială."

Textele sunt, aşadar, clasificate conform criteriului "slab" al vocaţiilor destinatarilor din epocă, iar analizele stilistice (teme, lexic, prozodie, retorică) se concentrează pe elementele de geneză, ale procesului scrierii în care creatorul urmăreşte conştient anumite efecte (asupra destinatarului imediat, mecanismul receptării în sincronie) sau în care, pur şi simplu, dă prin hazard de formulări cu potenţial estetic actual. Să prezentăm clasificările.

Textele medievale care ilustrează vocaţia magnificării: psalmii, rugăciunile (molitvele), imnurile (slavosloviile) - toate acestea inclusiv cu variantele rimate -, odele şi epigrafele. "Psaltirea este cartea capitală a veacului al XVI-lea", spune Eugen Negrici, considerând că psalmii au impus indirect "conştiinţa convenţiei ca abatere de la natural" şi au contribuit inclusiv la îmbogăţirea limbii. Analiza Psaltirii în versuri reia ideile din Expresivitatea involuntară: neconformându-se vocabularului psalmilor biblici, chiar abătându-se mult de la spiritul textului originar, Dosoftei pune preţ pe regulile prozodice, alternează mai multe registre poetice, foloseşte şi tiparul versului popular şi de aici efectul artistic remarcabil. Rugăciunile, specie foarte productivă datorită accesibilităţii lor, marchează părăsirea intimităţii psalmilor şi intrarea în zodia retoricii, în timp ce în cazul imnului, cu o importanţă secundară pe parcursul liturghiei, inovaţia este minimă. Deşi odele fac trecerea înspre un caracter laic al poezie rituale, prezenţa rugăciunii de la finalul elogiului demonstrează geneza religioasă a speciei, iar epigrafele, cu două căi de omagiere (lauda directă închinată eroilor - oda profană şi lauda indirectă - glorificarea blazonului prin versurile la stemă), sunt clişeizate şi prezintă numeroase similitudini, inovaţia fiind şi aici insignifiantă.

În tiparul vocaţiei desăvârşirii intră meditaţia morală ale cărei texte au ca motiv principal "fortuna labilis". Eugen Negrici analizează aici poemul Viaţa lumii al lui Miron Costin. Spiritul didactic al smereniei creştine nu mai interesează cititorul modern.

Vocaţia insolitului şi a peripeţiei adună povestirile istorice versificate, cu corespondenţele ei folclorice, vicleimul şi cântecul de stea, majoritatea anonime şi interesante, poate "primele manifestări poetice apărute în chip organic" la noi: "Ele sunt literatură şi nu o literatură minoră, exponentă a mentalităţii păturilor intermediare. Ele constituie însăşi literatura reprezentativă a secolului al XVIII-lea românesc."

Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, text ambigu, obscur, ocult, cu limbaj criptic, reprezintă vocaţia euristică. Ca şi în cazul Psaltirii în versuri, analiza Istoriei... (cea mai substanţială din carte) reia ideile din Expresivitatea involuntară, indeterminarea şi indecizia stilistică a operei fiind astăzi punctele de maxim interes: "Limbajul a vrut să schimbe codul fără să reuşească în intregime (...) Formulând hermetic, dovedind din mers, ca pentru a-şi testa abilitatea şi în acest domeniu gingaş, că poate să versifice, să muzicalizeze tot ceea ce vrea să comunice, a violat - fără s-o ştie - principiul paralelismului, de parcă ar fi intenţionat să slăbească, prin cât mai multe procedee, structura mesajului." Nu resping vocaţia euristică a Istoriei..., dar încadrarea operei în ecuaţia acestei teorii mi se pare, totuşi, predeterminată. Excelenta analiză demonstrează tocmai lipsa la D. Cantemir a conştiinţei asupra posibilului destinatar al textului său.

Vocaţia evaziunii este reprezentată de idile, de aşa-numitele cântece câmpeneşti, poeziile "lumeşti" inspirate de viaţa obişnuită, scrise în afara codurilor, dintr-o pornire lirică sinceră, fără artificii şi fără retorică: "Senzaţia acută a unei senzualităţi viguroase este accentuată de lipsa de rafinament artistic a textelor, de limba încă nesigură, cu lexic local şi cu formulări spontane, stângace, impudice, suculente."

Ca şi în cazul vocaţiei euristice, un singur text ilustrează vocaţia ludicului şi a divertismentului, misteriosul şi anonimul Occisio Gregorii..., un text goliardic în tradiţie latină apărut însă foarte târziu la noi. Cauza ar fi lipsa sistemului de învăţământ şi, implicit, a unui tineret învăţat, căci Occisio Gregorii... este, de fapt, o piesă scrisă în 1780 în Colegiul teologic unit de la Blaj.

Scurtele analize pe text ale criticului, urmate ca la Auerbach de câteva pagini de Texte-reper, alese pe considerentul "caracteristicilor poeziei", sunt excelente prin percutanţă şi surprinzătoare în concluzii. Dar ineditul metodei, originalitatea interpretării, curajul metodologic, tendinţa teoretizantă, inclusiv acea nerăbdare în a stărui acolo unde evidenţa pare suficientă, toate acestea sunt deja marca lui Eugen Negrici, al cărui eseu, dincolo de obiecţiile de rigoare, îşi atinge scopul propus, acela de a oferi "o viziune mai relaxată asupra evoluţiei noastre culturale".