Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
O sinteză de Cosmin Ciotloş

Răzvan Voncu, Labirintul mărturisirii,
Bucureşti, Edit. Tracus Arte, 2012, 350 p.

Dacă autorul ar aprofunda măcar o parte din ideile pe care le avansează, ar izbuti să ne ofere o nouă schimbare de perspectivă, a doua sau a treia de la Călinescu încoace, asupra statutului textelor medievale româneşti”, scrie Eugen Negrici în prefaţa Labirintului mărturisirii.

Ceva mai optimist decât el, cred că scontata schimbare de perspectivă s-a produs deja, prin chiar această carte, ale cărei premise teoretice sunt îndeajuns de clare încât să nu mai necesite eventuale ruminaţii. Sigur că abordarea e reducţionistă (investigaţia vizând exclusiv valenţele prozastice de tip confesiv în aşanumita literatură veche), dar nu e nicidecum incompletă. Schema logică a demersului nu are lacune ori sincope şi nu admite contradicţii interne. Parţială fiind, sinteza lui Răzvan Voncu rămâne totuşi o sinteză. Individualizată prin depăşirea sagace a opoziţiei tradiţionale din istoriografia literară românească (în care factorul estetic este sistematic concurat de cel cultural) şi prin impunerea unui operator nou, conciliant în fond, de natură, cum însuşi autorul o recunoaşte, antropologică. Explicaţia acestei opţiuni ingenioase, neaşteptate, nediscriminatorii (dar în acelaşi timp neaservite vreunei tendinţe la modă) e de un frapant bun-simţ intelectual:
„Din acest punct de vedere, fireşte că şi încercarea de faţă, deşi nu îşi propune să fie o istorie literară, ş...ţ nu a neglijat nici texte interesante prin altceva decât valoarea lor antropologică: prin faptul că aparţineau unor scriitori, prelaţi sau monarhi, prin faptul că vorbeau despre evenimente istorice sau, pur şi simplu, pentru că aşa, în lipsa lor de valoare estetică şi chiar larg culturală, participau la configurarea unei «poetici» a genului. Prezenţa confesiunii ca modalitate este, în opinia mea, mai importantă decât performanţa ei; ea subminează codul literar oficial, stabilit de textele non-confesive, realizând astfel o distincţie esenţială, care, practic, dovedeşte, prin opoziţie, tocmai existenţa literaturii: scriind, în scrisori sau pe marginea unor cronici, altfel decât în textele «oficiale», aceşti autori demonstrează tocmai existenţa unei conştiinţe literare incipiente şi unui set de norme, oricât de schematice, care reglează discursul literar. Altfel spus, existenţa mărturisirii în text este o dovadă, paradoxal, tocmai a existenţei literaturii” (pp. 22 – 23).
Acest bun-simţ intelectual, atât de convingător, e responsabil pentru prospeţimea celor mai multe dintre interpretările de aici. Pornirile speculative prea flu sunt reprimate în mod constant. În schimb, taxonomiile (pentru care autorul vădeşte o atracţie deosebită) sunt numeroase. Şi decurg, aproape toate, dintr-o redutabilă imaginaţie situaţională. Ce nu e îndeajuns de concret, şi prin urmare nu se verifică, e înlăturat fără comentarii justificative. Scenariile teoretice pe care Răzvan Voncu le construieşte au de altfel, ele însele, o anume dimensiune prozastică (evidentă mai ales în capitolul al cincilea, Actele şi documentele, în căutarea unui gen, unde întâlnim adevărate short stories în care donatorii, beneficiarii şi martorii intră, fiecare la locul cuvenit, în distribuţie).
Dacă în panoramări autorul aplică, aşa cum am spus, un test al veracităţii, în studiile de caz singurul criteriu funcţional e cel al bunului-gust. Fiindcă deşi în Labirintul mărturisirii perspectiva global estetică e relegată din chiar primele pagini, totuşi aşa zicând inspecţia estetică minimală nu e abandonată cu totul. Critic literar în primul rând (având în spate trei luştri de cronică), Răzvan Voncu nu-şi poate, pur şi simplu, călca pe conştiinţă, valorizând ceea ce, profesional, nu se poate valoriza. Dacă epistolei lui Cocrişel (noiembrie 1600) îi găseşte, îndreptăţit, merite (deopotrivă literare şi antropologice), în schimb unei alte emanaţii de gen (o scrisoare adresată de doi demnitari maramureşeni autorităţilor din Bistriţa, datând din 2 mai 1593), aproape nulă literar, îi refuză, ca din senin, aproape orice portanţă mentalitară, expediind-o rapid şi folosindu-se de ea doar pentru a ilustra puterea contraexemplului (pp. 132 – 133).
Ne putem întreba acum ce deosebeşte, fundamental, descinderile recuperatoare ale lui Răzvan Voncu printre textele cu alură confesivă din Evul Mediu românesc de acelea întreprinse de Eugen Negrici în volumele din seria Expresivităţii involuntare. Diferenţa e netă. Voncu lasă deoparte determinările formale de orice fel (inclusiv stilistice sau lingvistice, ceea ce-l ajută, uşor sofistic, să poată discuta şi autori care nu au scris în română), privilegiind în schimb ramificaţiile ideatice. Farmecul anumitor formulări fericite nu-l lasă indiferent (îl consemnează de fiecare dată când se iveşte ocazia). Dar nici nu-l impresionează într-atât încât să-i facă, vreodată, loc în demonstraţia sa. Voncu preferă să descifreze, în texte şi îndărătul lor, codurile mentale şi dispoziţiile spirituale. Aşa procedează, de pildă, cu scrisorile, două la număr, pe care, aflat într-o situaţie cel puţin delicată, Antim i le trimite lui Brâncoveanu: le decodifică în esenţa lor reală, de alerte exerciţii de manipulare barocă. Tot astfel, ceva mai încolo, în capitolul consacrat lui Cantemir, Răzvan Voncu urmăreşte strălucit maniera în care, sub aparenţa unei biografii a tatălui (celebra Vita Constantini Cantemyrii), prinţul insinuează, de fapt, o autobiografie morală de toată frumuseţea, antedatând abil o sumă de proiecte politice. Ceea ce spune, oblic, multe (sau, oricum, destul de multe) despre prinţ.
Foarte subtilă e şi analiza relaţiei (melanj de vinovăţie tardivă, antipatie de lungă durată şi cerbicie juvenilă) dintre acelaşi Dimitrie Cantemir şi figura lui Miron Costin (cronicarul ucis chiar din porunca domnitorului Constantin Cantemir). „E cazul să ne mirăm: chiar aflat în exil, departe de casă şi de biblioteca sa, doar atât să fi reţinut Dimitrie Cantemir din opera predecesorului său? Nu cumva ne aflăm în faţa unui alt puseu al orgoliului şi subiectivităţii, strecurat, cu prea multă maliţie, într-un text – o biografie – ce ar fi trebuit să fie «obiectiv», nepartizan? Dacă am ceda tentaţiei psihanalizei, am spune că ne aflăm în faţa unei tentative de ucidere în efigie a tatălui castrator. A tatălui (în sens arhetipal) spiritual. Al cărui loc încearcă să îl ia în inima fiului legitim al acestuia, Nicolae Costin, pe care îl numeşte mare logofăt, mâna dreaptă a domnului! Totul, în numele memoriei tatălui biologic, Constantin Cantemir, faţă de care, spre deosebire de teoriile moderne, fiul se simte solidar până dincolo de marginile adevărului” (p. 308).
Extragerea portretului din prezumtivul autoportret. Aceasta e, în ceea ce priveşte detaliile cazuistice, găselniţa lui Răzvan Voncu. Fie că e vorba de anonimi, fie că ne referim la personalităţi cunoscute (Neagoe Basarab, cronicarii moldoveni, Nicolae Milescu, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir), câteva zeci de personaje din l’Ancien Régime apar umanizate prin câte-o frântură de gest. Uneori absolut pasabil (ca în cazul lui Brâncoveanu, care consemna, pe marginea Foletului novel, până şi micile intervenţii stomatologice), alteori tragic convulsiv (ca în cazul Testamentului lui Negre, cel „scăpat de la tătari tăiatu şi plenu de viermi”). Recursul la antropologie se dovedeşte, încă o dată, extrem de util. Şi nu numai sub raport metodologic.
Neşansa acestei perioade din istoria literaturii române e aceea că, din motive de înţeles, are periodic nevoie de resuscitări critice. Norocul ei e că uneori apar cărţi cum e aceasta.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara