Aşa o descrie „Le Nouvel Observateur” (citând-o, de fapt, pe Margaret Atwood) pe Alice Munro, prima scriitoare canadiană care primeşte Premiul Nobel pentru Literatură. Locuieşte aproape de o cale ferată, într-o căsuţă de secol XIX, într-un loc pe unde nu trece nimeni. A copilărit acolo, în Ontario, printre cereale şi vulpi argintii, fără să fi dus o viaţă fericită. Prin anii ‘40 şi-a dorit să fie scriitoare. Însă la vremea aceea nu puteai să faci public aşa ceva, să atragi atenţia asupra ta. Spune Alice Munro că purtarea ei din adolescenţă se explică prin felul de-a fi al canadienilor, sau prin acela al femeilor. Sau poate prin amândouă. Împreună cu primul soţ, deschide, în 1963, o librărie şi se pune pe scris. Admiraţia criticii creşte cu fiecare volum publicat, iar Jonathan Franzen o compară cu Cehov. Şi-a dorit să scrie roman, dar viaţa nu i-a dat răgaz şi, pe urmă, nici n-a mai vrut să schimbe registrul. A scris mult, a vândut bine, dar n-a devenit o celebritate. Acum, oficial retrasă, după a paisprezecea carte, Dear Life (e prima dată, remarcă jurnaliştii, când Nobelul i se acordă unui scriitor care a declarat că nu mai scrie), îşi doreşte să trăiască sentimentul agreabil că e ca toată lumea, fiindcă scrisul nu-i mai ocupă tot timpul. O sfântă întoarsă în lume. (S.V.)