Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
O sculptură în timp de Pavel Şuşară


Ampla expoziţie de la Muzeul Naţional de Artă, unul dintre cele mai importante evenimente ale acestui sezon, aşază personalitatea artistică a lui Peter Jacobi în limitele unui continuu paradox şi în spaţiul unei incontestabile performanţe. Sculptor prin formaţie şi printr-un îndelungat exerciţiu, adică un cunoscător profund al materiei brute şi al formei lipsite de ambiguităţi, el îşi dublează permanent orizontul tridimensionalului cu reveria incontinentă din universul imponderabil al fotografiei. De fapt, personalitatea reală a lui Peter Jacobi se defineşte exact doar la intersecţia obiectului cu ficţiunea, a realului cu imaginarul, a spaţiului ferm cu proiecţia utopică. între sculptură şi fotografie, în acest interval atît de ferm polarizat, el nu face doar o echilibristică riscantă şi spectaculoasă, un fel de sistematizare sofistică a unei indecizii schizoide, ci şi un enorm efort de conciliere interioară a unor limbaje care, printr-un exces de autonomie, tind să fragmenteze, după scheme minore, însăşi realitatea. Sculptura şi fotografia lui Peter Jacobi reprezintă, în sisteme de codificare diferite, perspective specifice asupra aceleiaşi existenţe materiale şi simbolice. Aşa cum sculptura, în speţă forma, se naşte ca un act simbolic în vădită opoziţie cu amorful substanţei pe care o absoarbe spre a o redefini, fotografia este vehiculul prin care lumea reală, ezitantă şi perisabilă în discursivitatea ei cotidiană, se proiectează în spaţii incoruptibile, înfrînge temporalitatea şi respiră vizibil aburul transcendenţei. Dacă prin această sculptură, ingenuă sau pură - adică lăsată aproape de starea genuină a materiei sau, dimpotrivă, distilată formal pînă la obţinerea unor geometrii infailibile şi a unor ritmuri literalmente matematice -, Jacobi modelează tactil spaţiul şi construieşte nemijlocit arhitecturi, prin fotografie el modelează timpul, trezeşte personajele din lumea lor stopată, adormită asemenea celei din poveşti, dilată realitatea ei intrinsecă pînă la limita comunicării cu propria noastră realitate şi converteşte episodicul şi istoria mică în adevărate existenţe exemplare, în metaforă şi în mit. Această conversie a materiei în ritmuri muzicale şi a unor momente încremenite, mai mult sau mai puţin identificabile, în adevărate universuri dinamice şi expansive, nu se sprijină pe gesticulaţii măreţe sau pe cine ştie ce alte acte de eroism creator. Deşi Jacobi gîndeşte plastic şi narativ cu o remarcabilă profunzime şi cu o tot atît de mare fineţe, ceremonialul creaţiei sale nu este unul prometeic, măreţ şi inhibant pentru privitorul neprevenit. Forţa lui ieşită din comun nu este consecinţa vreunei retorici copleşitoare, ci rezultatul direct al unei mari capacităţi de concentrare şi al unei afectivităţi profunde şi discrete. Brâncuşian matur şi responsabil în gîndirea formei, fie că este solidar, fie că este polemic faţă de lumea lui Brâncuşi, Peter Jacobi este interesat, în egală măsură, de suprafaţă şi de volum, de stabilitate şi de mişcare. Şi atunci cînd formele sale se aştern pe orizontală, ca nişte semne geologice sau ca repere ale unui timp nedeterminat, şi atunci cînd ele sunt ascensionale, sub forma unor cercuri active ori sub aceea a unor coloane cu o verticalitate puternic marcată, sculptorul manifestă o grijă halucinantă pentru vibraţia detaliului, pentru articularea modulilor, pentru sonoritatea formei, în ansamblul său, sub impactul unghiului de privire sau sub acela, impalpabil, al luminii. Brâncuşianismul lui Jacobi stă în puritatea expresiilor sale şi în fascinaţia, aproape magică, faţă de suflul adînc al materiei activate şi de viaţa autonomă pe care aceasta o dobîndeşte prin armonia celestă a componentelor sale. Dar dincolo de formele individuale, de lucrările sale obiect, artistul visează lumi integrate, retroversiuni edenice sau provocări dadaiste; el imaginează construcţii-receptacul pentru lumea elementară, pentru aer şi pentru lumină, pentru apă şi pentru mişcările eoliene. Pînă şi chipul privitorului este ademenit să se integreze în construcţiile sale ca o componentă implacabilă. Aşa cum Arcimboldo încerca să realizeze o maşinărie integratoare, vestitul său pian perspectival, în care sunetele, culorile şi ritmurile să-şi regăsească starea lor originară, aşa cum Tzara visa să abolească graniţele dintre natură şi cultură, dintre artă şi viaţă, într-o altă perspectivă, dar cu aceeaşi finalitate, Jacobi imaginează o cameră sincretică, un recipient pentru pămînt, pentru cer şi pentru tot ce se întinde între ele. în acelaşi mod simplu, rafinat şi profund, se naşte şi se recompune şi universul fotografiilor sale. Artistul selecteză, asemenea unui Marcel Duchamp, de pildă, imagini fotografice de-a gata, forme deja constituite pe care le supune, ulterior, unui atent proces de prelucrare. Imaginile sunt mărite, procesate pe calculator, recompuse înlăuntrul propriilor date constitutive sau, de multe ori, prin adăugarea unor elemente prin care sensul lor iniţial este redirecţionat. Trei sunt coordonatele mari pe care Jacobi le urmăreşte cu o rigoare a privirii şi cu o implicare afectivă ieşite din comun: mai întîi, el anulează trecutul static, reconstruieşte memoria şi trezeşte la o nouă viaţă ceea ce părea pentru totdeauna un moment încremenit. Fie că sunt personaje anonime sau persoane publice, unele cu un statut cvasimitologic, cum este Regina Maria, de pildă, ele fug din istoria propriei lor clipei şi migrează către lumea noastră nemijlocită asemenea unor actori în plin exerciţiu scenic. Contextele specifice, recuzita individualizatoare şi toate detaliile care construiesc şi precizează o anumită identitate, încep să respire din nou, fie în registrul grav şi melancolic, fie în celălalt, la fel de seducător, ironic şi ludic. în al doilea rînd, este urmărită, cu o grijă de cercetător şi cu o coerenţă de filosof, continuitatea exterioară şi lăuntrică a prezenţei şi a chipului uman. Puse faţă în faţă, relieful grecesc reprezentînd o femeie tînără şi personajul sfîrşitului de sec. XIX sau începutului de sec. XX reprezintă ipostaze ale aceleiaşi realităţi exemplare şi inalterabile. Un eros estetic şi o senzualitate culturală plină de vitalitate străbat evident actul contemplaţiei şi gesticulaţia de creator ale lui Peter Jacobi. După cum, în cea de-a treia secvenţă a interesului său pentru spaţiul fotografiei, transpare o enormă capacitate de admiraţie şi de solidaritate faţă de existenţele ieşite din comun. Mormintele unor mari personalităţi, Ionescu, Cioran, Fundoianu, sînt repere ale unei adînci meditaţii şi pretextul unor la fel de ample melancolii. La căpătul acestui complicat excurs prin lumea iluziilor încorporate care este fotografia, artistul sfîrşeşte prin a face tot un fel de sculptură, de data aceasta una, la prima vedere, imposibilă: o sculptură în timp.