Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
O scrisoare fetiş de Daniel Cristea-Enache

Se mai poate spune, se mai poate scrie ceva cu adevărat nou despre Caragiale? Sau toate contribuţiile recente sunt simple glose şi note de subsol la interpretări mai vechi? Ca şi în cazul lui Eminescu, lista celor care şi-au încercat forţele cu "ultimul ocupant fanariot", cum l-a calificat N. Davidescu, este intimidantă prin întindere şi sonorităţi asociate: Maiorescu, Gherea, G. Ibrăileanu, N. Iorga, E. Lovinescu, Ralea, Zarifopol, Cioculescu, Tudor Vianu, G. Călinescu, P. Constantinescu, B. Elvin, Ştefan Cazimir, N. Steinhardt, Al. Paleologu, Al. George, Gabriel Dimisianu, Valeriu Cristea, Al. Călinescu, Florin Manolescu, Eugen Simion, Ion Vartic, Dan C. Mihăilescu, Liviu Papadima, Marta Petreu... A împrospăta o asemenea exegeză înseamnă, în primul rând, a o cunoaşte în profunzime şi-n detaliu; iar a construi o interpretare inedită pe marginea unei opere ultracomentate e în sine o performanţă.

Cu Anti-Caragiale, Gelu Negrea o reuşeşte. Pentru cei blazaţi, sastisiţi de literatură şi de critica ei, ca şi pentru fanaticii unei metode ori robii ultimei mode, această carte surprinzătoare, neverosimilă în context, poate funcţiona ca un medicament. Nu numai că autorul ei (despre care nu ştiu mai nimic şi pe care editura nu-l prezintă, cum ar fi fost normal, măcar minimal) scrie excelent, dar lectura pe care o face Scrisorii pierdute este personală într-un mod care cucereşte. Nu mă joc cu vorbele şi nu am entuziasme pasagere. Acest eseu cu totul remarcabil, aflat la a doua ediţie, dar trecut neobservat de critica noastră de întâmpinare, ar fi meritat, categoric, o altă receptare. Nu e însă nici prima, nici ultima dată când volume importante sunt ignorate senin, în timp ce rebuturi şi gogoşi editoriale sunt ridicate în slăvi. Marketing-ul, promovarea, PR-ul editorial, reclama pe care un autor ştie să şi-o facă au devenit elemente decisive în traiectoria unei cărţi.

Titlul era, oricum, suficient de pregnant şi de iconoclast pentru a atrage atenţia. Parcurgând cartea, observăm că semnificaţia lui diferă de cea pe care eram înclinaţi să i-o dăm. Gelu Negrea nu se înscrie în şirul detractorilor lui Caragiale, ci ia distanţă faţă de o anumită grilă de interpretare a comediilor acestuia. Anti-Caragiale e mai degrabă anti-caragialiana: o calmă, meticuloasă, documentată corectură făcută comentariilor tendenţioase şi exceselor critice. O versiune clasică, rulată timp de decenii, este aceea conform căreia Caragiale satirizează o lume îmbâcsită de politicianism şi impregnată de imoralitate. Corolarul: personajele lui prezintă un comic contrast între aparenţă şi esenţă, între ceea ce pretind a fi şi ceea ce sunt cu adevărat. Pe de o parte, ifose de onorabilitate, respectabilitate, civism; pe de alta, goliciune sufletească, amoralitate, vid interior. Ca şi eroii din Momente şi schiţe, caracterele din piese sunt exprimate şi totodată subminate de limbaj. Prin crevasele acestuia le întrezărim condiţia lamentabilă de caricaturi, fantoşe lipsite de un conţinut propriu şi stârnind astfel râsul. Criticul răsuceşte la o sută optzeci de grade interpretarea. Pe urmele lui Călinescu, care considera teoria maioresciană a formelor fără fond "principial, falsă", el arată că unele dintre personaje ascund, sub gesticulaţia comună şi logosul rizibil, profunzimi surprinzătoare. Problema lor e forma, nu fondul. "Ambalajul" strident, cu mare şi bine exploatat potenţial comic, îi trădează în alt sens decât acela al expunerii în adevărata lumină. Limbajul nu-i ajută, este mai puţin fixat, dar nu neapărat din vina lor. Epoca post-paşoptistă a venit cu un cod cultural şi lingvistic nou, utilizat încă în tonalităţi bombastice. Însă - atrage atenţia Gelu Negrea - Eminescu şi Veronica Micle, aşa cum ne apar din filele inedite de corespondenţă, sunt mai îndatoraţi romanţiosului epocii decît Fănică şi Zoe; alcătuiesc o pereche mai... caragialiană decât cea din O scrisoare pierdută.

Atât confesiunile amoroase, şoptite la ureche ori expediate ca epistole, vai!, pierdute, cât şi cuvântările politice pe teme istorice şi de fierbinte actualitate sunt marcate de o exprimare deficitară în raport cu fondul propriu-zis de idei şi sentimente. Ridicolul apare la nivelul discursului, nu al conceptului, susţine şi demonstrează criticul, citind în această cheie memorabilele intervenţii publice ale lui Farfuridi şi Caţavencu. Primul are de înfruntat "erupţia biograficului de ultimă oră în retorica discursului". Farfuridi e "sleit" la propriu, nu la figurat. Cel care ar fi putut şi ar fi trebuit să fie deputat este obligat, în idolatria sa faţă de executiv, să-şi asume rolul de substitut al lui Dandanache, confruntându-se cu Caţavencu. Soldat credincios al partidului, activist de nădejde, Farfuridi e măcinat interior de această dramă personală: a fost atât de aproape de o postură meritată, ratată in extremis. Însă cel mai important lucru rămâne, pentru el, stabilitatea sistemului, obiectiv apărat chiar şi în cele mai incoerente fraze. Să-i dăm cuvântul criticului: "Când Farfuridi se încăpăţânează să se întoarcă repetat la una-mie-opt-sute-douăzeci-şi-unu-fix n-o face din tembelism anacronic sau din impuls regresiv neîntemeiat: demersul său oratoric, punctat şi de alte borne cronologice semnificative, are vădit sens recuperator şi integrist, personajul fiind animat de intenţia jalonării cât mai convingătoare a unei linii de continuitate (...) Dacă trecem peste cronologia defectuoasă (de la 48 se revine la 34), generată de profunda tulburare a omului, ideea transpare cu mare claritate. Ceva miez are inclusiv aberanta dilemă privind revizuirea Constituţiei: Tache Farfuridi admite schimbarea, chiar în punctele esenţiale, cu condiţia conservării tendinţei, a direcţiei majore, a trend-ului istoric. Se pare că auditorii, între ei şi cei din tabăra adversă, înţeleg foarte bine opinia onorabilului şi ignoră formularea hazlie, reţinând fondul poziţiei sale, la care subscriu (Ionescu, Popescu) sau pe care îl dezavuează (Caţavencu)." (pp. 180-181). În schimb, acesta din urmă, port-drapel şi port-parleur al modernităţii, pledează constant pentru înnoire şi din motivul că vrea să schimbe statutul de rezervă cu cel de "titular în echipa politică aflată la guvernare". E un mecanism retoric în doi timpi, pe care îl vedem pus în mişcare şi după un secol şi mai bine. Cei care deţin puterea proclamă, în alegeri, valorile stabilităţii, ale echilibrului necesar, ale liniştii sociale, cu continuarea neabătută a drumului început. Cei aflaţi în opoziţie militează pentru schimbare, reformă, elemente de ruptură. Conservatorism masiv, greoi, degajând o ruginită siguranţă de sine versus liberalism vioi, ţipător, cu o combativitate lătrătoare şi note de isterie. Farfuridi şi Caţavencu nu ne mai par acum chiar atât de ridicoli. Directorul-proprietar al ziarului "Răcnetul Carpaţilor" se face de râs, literalmente, numai în discursul rostit la întrunirea de la Primărie: secvenţă construită de Caragiale "cu preţul fracturării brutale a partiturii sale privite în ansamblu". Dacă ne sustragem însă suflului comic şi magiei lingvistice obţinute de dramaturg, privind de aproape şi cu mai multă atenţie fiecare figură importantă a textului, vom ajunge la concluzii sensibil diferite de cele clasicizate. Precedat, în această direcţie, numai de N. Steinhardt, care a reabilitat lumea personajelor din O scrisoare pierdută, Gelu Negrea oferă o altă imagine a oratorului, a societăţii româneşti şi a raporturilor aparent conflictuale dintre partea liberală şi întregul nostru socio-istoric: "Având în buzunar promisiunea Zoei (Ťfii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră!ť), binecuvântarea politică a lui Trahanache (Ťşi aşa zi, ai? d-ai noştri, stimabile? bravos! mă bucur!ť) şi acceptarea tacită a lui Tipătescu, dom' Nae se vede deja deputat şi intră instantaneu în pielea unui ales al poporului care cuvântă de la tribuna Parlamentului. În spiciul lui nu-şi mai găseşte locul Ťunul din cele mai frumoase judeţe ale Românieiť, ci România însăşi privită din punctul de vedere istoric şi din punctul de vedere de drept. Acea Românie luminoasă, liber-pansistă (Titu Maiorescu se declara şi el adeptul noii orientări!), pornită pe calea progresului şi bucurându-se de cadrul favorabil pe care îl asigură un sistem constituţional de guvernare. Acea Românie necunoscută îndeajuns nici în zilele noastre sub chipul său real, altul decât l-a acreditat o tradiţie partizană, uitucă, de rea-credinţă sau, poate, doar dezorientată, copleşită de negativisme circumstanţiale, reţinută în a vedea şi exploata imagistic jumătatea plină a paharului unei istorii mai complexe şi mai robuste decât suntem dispuşi să concedem deocamdată." (pp. 179-180).

La finalul piesei, pe replica şi indicaţia eternului poliţai ("Curat constituţional! Muzica, muzica!"), se aud "urale tunătoare". În timp ce Zoe şi Tipătescu "contemplă de la o parte mişcarea", "toată lumea se sărută, gravitând în jurul lui Caţavencu şi lui Dan­danache, care se strâng în braţe, în mijloc". O scrisoare fetiş pierdută şi recuperată în mod tragicomic, o con­cordie politică regăsită.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara