Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
O scrisoare deghizată de Matei Călinescu


Descartes îi scria în 1648, de la Paris, dintr-o casă în care locuia cînd venea de la Amsterdam, prinţesei Elisabeta de Boemia: "Aşa cum mă aflu aici, cu un picior într-o ţară şi cu celălalt în alta, consider condiţia mea foarte fericită, întrucît este liberă." Şi eu, plecat din România lui Ceauşescu acum 30 de ani, şi vechea mea prietenă Gabriela Melinescu, care a părăsit ţara cu 2 sau 3 ani după mine, ne găsim azi - un azi care a început acum 12 ani - într-o condiţie similară după prăbuşirea în ignominie a comunismului: suntem deci liberi de a reveni în ţara în care ne-am născut, suntem liberi în sensul sugerat de Descartes în epistola amintită.

Datorită acestei libertăţi mi-a căzut în mînă anul trecut, cînd mă aflam la Cluj ca Visiting Professor al universităţii de acolo, Jurnalul suedez I, asupra căruia îmi atrăsese atenţia o colegă, Sanda Cordoş. Traversînd o perioadă dificilă a vieţii ei, mi-a spus ea, bolnavă fiind şi de mai multe ori spitalizată, această carte îi făcuse mult bine. Am verificat eu însumi acest efect stimulator, dătător de viaţă şi de energie citind jurnalul Gabrielei Melinescu şi simţindu-mă îndemnat - chemat de vocile amintirii care veneau din text, delicate şi totodată vibrînd de o forţă subtilă şi severă - să scriu despre această carte extraordinară, să scriu numaidecît - ceea ce am şi făcut, trimiţînd fără întîrziere articolul meu revistei 22, unde a apărut. (Un fragment, spre măgulirea mea, a fost selectat pentru coperta a 4-a a noului volum.)

Acest articol era, cel puţin în parte, o scrisoare deghizată în care pronumele la persoana a 2-a singular - acel "tu" cu care te adresezi unui prieten regăsit - alunecase în pronumele la persoana a treia... Abia aşteptam să citesc noul volum al jurnalului suedez - trimis de Editura Polirom prin poşta electronică - şi _l-am citit, în pagini tipărite de imprimanta mea din Statele Unite, cu aceeaşi adîncă implicaţie personală cu care citisem primul volum. Această implicaţie personală în lectură - această relaţie de lectură de la eu la tu - mi-au confirmat-o şi alţi cititori ai jurnalului, care o cunoşteau pe Gabriela Melinescu doar din scris, unii din ei foarte tineri, care o descopereau doar din acest jurnal.

În jurnal fără secrete, cum mărturiseşte la un moment dat autoarea, scris în caiete care nu trebuia să fie ascunse pentru că n-aveau nimic de ascuns (dar nu era însăşi limba română în care erau scrise o limbă secretă în Suedia, cum ar fi şi suedeza aici, în România?), textul celor două volume ale Gabrielei Melinescu închide dacă nu un secret o taină: aceea a respiraţiei, a unui text care respiră, inspiră şi expiră, într-un ritm în care coexistă mirarea în faţa lumii, iluminările metaforice, rugăciunea isihastă a inimii - revenind mereu - şi asceza artei, expresiile unui sensorium bogat şi intens şi tăcerea care dă putere cuvîntului. Poetă a marilor ceremonii interioare, Gabriela Melinescu stăpîneşte meşteşugul, cum mărturiseşte ea, de a scrie "într-o limbă fără limbă", de a spune şi de a nu spune, de a folosi cuvintele şi necuvintele, de a se plasa la interfaţa dintre scris şi nescris. Astfel, în iulie 1986, ea notează: "îmi dau seama că acest jurnal, în fond, nu este un jurnal. Mai degrabă pietre mici scoase din sursele energiei cotidiene pentru a construi, în aer, o piramidă imensă împreună cu ce n-am scris. Revelaţia unui spaţiu de energie interioară trăind şi în exterior, sau mai degrabă sugerînd ceea ce n-a putut fi exprimat... Foarte des caut, citind, la alţi scriitori acea energie interioară, ţinînd de limba interioară cu care se scrie." Dar, aş adăuga eu, această limbă interioară - care se învaţă infinit mai greu şi totodată infinit mai uşor decît orice limbă străină - puţini scriitori o ştiu bine. Gabriela Melinescu face parte din acest mic grup de aleşi.

Jurnal suedez II acoperă o perioadă de şase ani, 1984-1989, încheiată cu drama personală a morţii lui René şi a găsirii, după eforturi care lăsau puţin loc speranţei, a unui loc de veci pentru el în cimitirul-muzeu în care e înmormîntat şi August Strindberg; încheiată şi cu drama istorică a sîngeroasei "revoluţii" din România (pe care autoarea o scrie între ghilimelele ironiei - o ironie a soartei?). în ultima pagină a volumului - care va fi desigur urmat de altul, de altele - Gabriela Melinescu descrie o melancolică şi meditativă plimbare prin cimitirul Norrakyrkogården, cu o oprire la mormîntul lui Strindberg cu crucea lui modestă pe care stă scris O, crux, ave spes unica (O, cruce, singura noastră speranţă), şi cu o revedere, în memorie, a ultimului "chip al lui René, atît de senin, parcă "odihnindu-se în durerea lui", cum scria Elias Canetti despre masca mortuară a lui Blaise Pascal.[...] M-am gîndit, întorcîndu-mă pe jos acasă, la metamorfozele celor iubiţi de mine; cum, fără să bag de seamă, toţi s-au transformat de-a lungul anilor, devenind alte persoane, cu o grabă uluitoare, arzînd ca nişte flăcări în propriul lor corp, ca pînă la urmă să devină ceva mai mult decît un pumn de cenuşă." Acest "ceva mai mult" îmi evocă versul lui Mallarmé, "tel qu'en lui-même l'éternité le change", sculptat şi rămas în memoria mea din parcă o viaţă anterioară (anterioară exilului care e şi el un fel de moarte), din acea vreme ireală care va deveni şi mai ireală, în care jucam împreună cu Nichita Stănescu jocurile secunde ale poeziei. N-a ars şi Nichita ca o flacără devoratoare în propriul său corp?

M-a emoţionat - pe planul subiectiv-fantasmatic al lecturii mele a jurnalului Gabrielei - regăsirea cu Nichita şi cu alţi vechi vechi prieteni, prieteni de cînd lumea şi chiar alţi eu-însumi; surprinzător, într-o notaţie fugitivă, l-am revăzut şi pe Genu Ghelber, cel care se plîngea că i-am scris o biografie imaginară sub masca urît-sublimă a lui Zacharias Lichter, nedîndu-şi seama că era vorba tot de o proiecţie autobiografică - pentru că, nu-i aşa?, suntem toţi condamnaţi, în ciuda intenţiilor noastre, să scriem despre noi-înşine sau despre alţi eu-însumi, iubiţi sau detestaţi, generoşi sau meschini, îngeri sau monştri, - îngeri transformaţi în monştri sau monştri transformaţi în îngeri - despre felul cum ne imaginăm pe noi înşine în alţii şi despre - mereu ipotetic, mereu nesigur - despre felul cum se imaginează alţii în noi... Asta e adevărat şi despre pura teorie, căci nu spunea Paul Valéry, pe care-l citez din memorie: "Orice teorie e autobiografie"?

Iată doar cîteva din gîndurile pe care mi le-a trezit lectura Jurnalului suedez al Gabrielei Melinescu, poetă, de la începuturile sale, a ceremoniilor de iarnă, pe care le continuă şi acum, cu aceeaşi vitalitate în aşteptarea unei mari Primăveri, o Primăvară ale cărei rituri minunate se străvăd mereu printre dansurile albe ale celor de iarnă.