Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Muzică:
O samă de contraste de Liviu Dănceanu

"să nu încarce pre sine
aceea ce nu poate purta"

Dimitrie tichindeal (Fabule)

1. Mă întreb adeseori: cum se poate concilia interpretarea muzicii clasice cu cea a muzicii contemporane? Care sunt şansele unui interpret de a restitui în egală măsură şi cu bune rezultate atît partiturile arondate tradiţiei muzicale, cît şi pe cele din clasa trufandalelor autentice? Se aud tot mai multe voci care cîntă aria unei stratificări ori a unei specializări în breasla interpreţilor: pe de o parte slujitorii muzicii clasice; de cealaltă parte restitutorii muzicii noi. Două tabere, dacă nu adverse, cel puţin antrenate într-un proces de conservare şi de izolare. Două grupuri contrastante care se deosebesc prin mentalitate sau interese, dar şi prin unele teze logic argumentate ori antiteze din stirpea antinomiilor kantiene. Dacă în muzicile clasice, bunăoară, corijarea imperfecţiunilor de construcţie ale instrumentelor (cu precădere a celor de suflat) devine un scop major, în muzica nouă, dimpotrivă, explorarea acestor precarităţi conferă sens şi perspectivă; mai mult, utilizând organizările netemperate ori abordările microintervalice (graţie unor poziţii false sau moduri de atac insolite), interpretarea muzicii noi poate afecta într-o oarecare măsură atât sobra intonaţie cât şi evlavioasele poziţii ori moduri de atac consacrate de demersul interpretativ tradiţional. Dialogul interpreţilor este, astfel, fie suspendat (fiecare îşi vede de treaba lui, fără nostalgii recuperatoare sau integratoare), fie animat, chiar tensionat (interpreţii de opusuri muzicale clasice spunănd despre ceilalţi că sunt incapabili de fidelitate faţă de partiturile faimoase sau cel puţin cunoscute, iar interpreţii de muzică contemporană condamnându-i pe cei de muzică clasică în baza culpei de comoditate, lipsa de iniţiativă ori incapacitate de adaptare). Şi unii, şi alţii au într-un fel dreptate. într-o vreme şi într-o lume a (hiper)specializării poate că şi interpreţii trebuie să se supună curentului. Un curent care însă în interpretarea muzicală trage, răceşte şi, de ce nu, îmbolnăveşte. Trage înspre stereotipie şi manierism; răceşte seva prospectivă a interpretului care este, la rândul lui, un creator; îmbolnăveşte spiritul de un fel de catholita nociana (carenţă a generalului), cu o cazuistică ce tinde spre notorietate: singularitatea oarbă, excesul anti-iconoclast, exilarea perspectivei, a viziunilor sincretice.

2. Identitatea capodoperei trebuie să se exprime prin totalitate adevărurilor artistice conţinute de fiecare parametru ori palier al unui limbaj, fie el muzical, literar sau plastic. Când o operă artistică incorporează cu predilecţie erori şi falsuri (descifrabile pe unul sau pe mai multe dintre straturile sale) ori, prin contrast, când cuprinde cu preponderenţă adevăruri şi aspecte autentice (detectabile la majoritatea parametrilor săi) şi chiar când, în ciuda faptului că adăposteşte numai adevăruri, nu posedă totalitatea adevărurilor posibile, atunci acea operă este mai mult sau mai puţin o reuşită, dar în nici un caz o capodoperă. Rădăcinile capodoperei se înfig adânc în însuşi mitul creaţiei, capodopera fiind epura unui anume limbaj artistic; cu alte cuvinte, reprezintă diagrama acelui limbaj prin reducerea la scară atăt a dozelor, cât şi a raporturilor interne specifice din care este plămădit limbajul respectiv. Câte capodopere atâtea epure, toate oficiind şi re-întemeind limbajul artistic pe care îl acreditează şi îl defineşte.

3. De ce n-ar fi şi festivalurile de muzică nouă private? S-ar elimina astfel suspiciunile şi compromisurile, înverşunările şi umilinţa. Suspiciunile - pentru că nimeni n-ar mai purta de grija banului public; ca de ce, cum şi pentru ce se cheltuiesc atâtea subvenţii, care s-ar putea aloca, zic unii, unor scopuri mai nobile (populiste, adică şi cu profit palpabil). Compromisurile - pentru că o finanţare privată ricoşează la îndemnul egalitarist, conform căruia trebuie să facem loc tuturor, într-un mod pe cât posibil parţial, breasla fiind astfel demonopolizată de clauza "fondului comun", repartizabil în chip democratic, fără a se face atingere criteriilor valorice şi competitive, absolut obligatorii şi exclusive în orânduirea conţinutului unui festival. Ar dispărea, totodată, înverşunarea acelor indivizi obsecvenţi şi obstructivi, soli ai unor foruri guvernamentale rău-platnice, dar şi umilinţa de a li te adresa într-un registru ce se întinde de la amenitate până la tonul ameninţător. Privatizarea festivalurilor ar anula toate aceste ipostaze în care este pus organizatorul. în plus ar instaura regula asumării depline, a riscului întru reuşită. Cum, iată, Dan Dediu şi-a luat asupră-şi povara celei de-a doua ediţii a festivalului "Profil", un eveniment muzical ce nu a semănat nicidecum a aventură oarbă, ci s-a pliat mai curând pe principiile fizicii aşa cum ar fi, de pildă, legea lui Arhimede: cât scufunzi (cu alte cuvinte, cât investeşti), cu atât vei avea crescut nivelul (magnitudinea) evenimentului. Şi, slavă Domnului, pe lângă trudă, abilitate, inteligenţă Dan Dediu a investit şi doza de perspicacitate şi persuasiune necesară obţinerii colaborării din partea unor interpreţi, compozitori şi ansambluri în prezenţa cărora festivalul a dospit aidoma unui aluat puhav, apetisant: Stephan Litwin, David Moss, trio "Contraste", ansamblul de percuţie "Game", cvartetul de coarde şi ansamblul "Profil". Un aluat din care s-a înfruptat copios un public în general tânăr, pregătit aperceptiv prin anume tratamente terapeutice: clipuri de muzică savantă realizate de Oana Drăgulinescu şi TV Romania Cultural, conferinţe şi work-shop-uri susţinute de Stephan Litwin, comentarii pertinente ce au însoţit restituirea sonoră a opusurilor. în acest fel un atare eveniment muzical îşi îndeplineşte o cădere fundamentală: aceea de a-şi "devora" oaspeţii, de a-i exploata cât mai intens posibil, nu numai prin etalarea vocaţiei lor specifice, ci şi prin identificarea acelor resurse umane proprii marilor personalităţi.

4. Trio "Contraste" s-a constituit în anul 1983, la Timişoara. Timp de două decenii a funcţionat sub semnul constanţei, dar mai ales al unui spirit ludic, ca şi cum cei trei instrumentişti erau sortiţi să ticluiască prima poezie a lumii ori să înfăptuiască pre-exerciţiul instinctelor necesare existenţei. Doru Roman şi Sorin Petrescu mărturisesc permaneţa, în timp ce Emil Sein delimitează trecutul, iar Ion Bogdan Ştefănescu reprezintă prezentul şi, sperăm, va proiecta viitorul formaţiei, fapt pentru care quasi-improvizatoricul a fost complinit de o dimensiune riguroasă, chiar meticuloasă, precum şi de o atmosferă privilegiată, doctă. I-am ascultat în festivalul "Profil" într-un portret componistic dedicat lui Anatol Vieru şi am uitat că, de multe ori în peisajul muzicii româneşti contemporane, voinţa restitutorului se dezvoltă pe un culoar diferit faţă de cel al voinţei compozitorului. Aidoma celor mai devotate şi disponibile ansambluri europene, "Contraste" nu obstrucţionează instaurarea unui stat de drept al sunetelor, prezervând organicitatea relaţiilor armonice şi coloristice, a raporturilor ritmice şi dinamice. Dezinvoltura şi totodată determinarea cu care pianistul Sorin Petrescu îşi exhiba unicitatea tuşeului, dar şi pluralitatea modurilor de atac, fervoarea, dar şi severitatea prin care percuţionistul Doru Roman îşi gestionează fabrica lui de pulsuri, farbe şi accente ori subtilitatea, ingeniozitatea, dar şi eficienţa cu care flautistul Ion Bogdan Ştefănescu desenează şi poetizează întreg spaţiul sonor, m-au cucerit şi mi-au surmontat nostalgiile întreţinute de ne-şansa de a întâlni cât mai multe ansambluri de o atare calitate. Cu asemenea interpreţi, muzica românească se cade să iasă în lume. O lume în care, în sfârşit, interpreţii noştri pot juca roluri principale, înălţând un spectacol de privit şi nu o problemă de rezolvat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara