Perpessicius, Cărţi noi. Cronici
radiofonice. 1929-1947,
ediţie critică,
note şi variante de Valeriu Râpeanu şi
Sanda Râpeanu, studiu introductiv de
Valeriu Râpeanu,
Bucureşti, Editura
Casa Radio, 2015, 970 pag.
Sunt peste 750 de pagini
numai de comentariu al
actualităţii în acest volum
(restul până la 970 fiind
ocupate de un aparat
documentar meticulos
constând în note contextuale,
restituiri şi anexe
bibliografice). Cu câteva intervale
de întrerupere, datorate însă
întâmplării, nu acelei astenii de
care vorbesc adeseori maratoniştii
cronicii literare, Perpessicius a
recenzat, între 1929 şi 1947, o
întreagă epocă, nu lipsită, cum
ştim, de convulsii literare sau
politice. Şi totuşi, numele său e
în continuare legat mai degrabă
de activitatea de editor benedictin
(al lui Mateiu Caragiale, în tinereţe,
al lui Eminescu, până la moarte).
Observaţia s-a mai făcut. O reiau
pentru că, aşa curentă cum e, nu
e lipsită de îndreptăţire: Perpessicius
a făcut cronică literară, dar n-a
fost, până la capăt, un cronicar.
Ceva indicibil face ca, în pofida
tuturor evidenţelor, această
culegere monumentală să-şi
trădeze, într-un fel, natura. Să
fie, adică, altceva decât o panoramă.
Ipoteza că de vină e suportul nu
stă în picioare. Sigur că, spre deosebire
de cele ale lui Pompiliu Constantinescu,
cronicile lui Perpessicius erau de două
ori efemere. O dată prin statutul lor
intrinsec (căci în chip practic un articol
trăieşte exact o săptămână, iar excepţiile
sunt doar nişte excepţii, nu infirmă
regula), a doua oară prin aceea că,
fiind citite la postul public de radio,
„speranţa lor de viaţă” e cu atât mai
redusă, nedepăşind sfertul de oră care
le era alocat (de cele mai multe ori,
undeva între 21.45 şi 22.00). O scrisoare
de mulţumire a lui Tudor Vianu, reluată
aici, vorbeşte exact despre această
dimensiune, ritualică şi totodată volatilă.
Numai că, odată repuse în pagină,
prin grija lui Valeriu şi a Sandei Râpeanu,
caracterul insolit se păstrează. Intervenţiile
lui Perpessicius au un timbru cu totul
special, diferit de cel pe care, ne învaţă
vulgata, ar trebui să-l aibă specia
aceasta a criticii literare. Prima constatare
e că ele se dispensează de verdict.
Sau, mai corect spus, de verdictul
cenzorial, prin care apariţiile supuse
discuţiei sunt împărţite în „bune” şi
„rele” după criterii nu întotdeauna
uşor de schematizat. Titularul rubricii
„Cărţi noi” e un spirit mansuet, care
preferă să favorizeze filonul din minereu,
să facă propuneri de o supremă delicateţe
şi să aştepte confirmarea unei intuiţii.
Sunt numeroase ocaziile în care-l
descoperim extaziindu-se de evoluţia
câte unui scriitor pe care pariase cândva,
în ciuda şanselor de tot mici pe care
acesta le vădea. E o grijă aproape
părintească în felul în care sunt
întâmpinaţi tinerii autori. Rareori
asistăm la demolări (când există, sunt
de o eleganţă fermecătoare) sau la
contre polemice (atâtea câte sunt, ele
se prevalează de date, nu de autoritatea
opiniei). Această cumpătare în exces
poate dăuna carierei unui critic. În
cazul lui Perpessicius, cred că mai
degrabă a fortificat-o, prin impunerea
unui stil paralel cu acela al „şcolii”
dominante, de provenienţă maioresciană.
Îndeobşte, i se atribuie lui Lovinescu
întâietatea în ceea ce priveşte tonul
empatic pe care criticul de poezie are
datoria de a-l adopta. Referindu-se la
lirismul lui Bacovia aşa cum ştim, oblic
şi expresiv („secreţiunea unui organism
bolnav, după cum igrasia e lacrima
zidurilor umede”), mentorul Sburătorului
deschidea, într-adevăr, un drum la
sedimentarea căruia, trebuie s-o
recunoaştem, Perpessicius a contribuit
semnificativ. E adevărat, generalizând
imperativul şi transformându-l în
amprentă personală. Fiindcă nu numai
atunci când comentează plachete de
versuri, dar şi când se apleacă asupra
prozei sau criticii literare, el continuă
să facă dovada unui substanţialism
deloc uzual, cel puţin la acea dată,
în exegeza românească. Luările lui de
poziţie nu sunt în marginea literaturii,
ci în virtutea ei. Lucrul se vede cel mai
bine atunci când analiza e consacrată
câte unui roman (şi sunt destule, şi
sunt mari). Perpessicius nu rezumă
subiectul, nu oferă indicii de natură
narativă. Trece grăbit peste procedurile
de captatio. Ce-l preocupă, şi chiar îl
pasionează, e spiritul cărţii, soarta
ei (sub prestigiul cunoscutului vers al
lui Terentianus Maurus) într-o ierarhie
a valorilor pe care detaliile tehnice
n-ar face decât s-o tulbure. Iată cum
sună un paragraf din cronica de care
beneficiază unul dintre cele mai
cunoscute romane ale literaturii române
all time (şi apelez la acest exemplu
tocmai pentru că e unul foarte la
îndemână): „...iubirea duioasă şi
torturantă, chinuitoare şi chinuindu-se,
alcătuieşte, în fond, marea temă din
Patul lui Procust, pe care marea artă
de romancier a dlui Camil Petrescu
a orchestrat-o cu o virtuozitate
incomparabil superioară aceleia pe
care palidele noastre cuvinte vor fi
putut-o, cât de cât, sugera” (p. 219).
Rânduri banale, de preţuire superlativă
şi submisivă, pe care, chiar acceptându-le,
nu le-ar fi subscris în public niciunul
dintre colegii de magistratură ai lui
Perpessicius. Cioculescu, de pildă,
condeier caustic şi tactician de anduranţă,
ar fi, pur şi simplu, de neimaginat
într-o atare ipostază ! E la fel de adevărat
însă că există, presărate în acelaşi
spaţiu, câteva note care întrec în arguţie
majoritatea comentariilor din epocă
(şi chiar pe multe dintre cele care au
marcat posteritatea receptării acestei
cărţi). E vorba, în primul rând, de
stabilirea unui plan moral, de o intensă
umanitate afectivă, al cărei mandatar
nu e acel „mic Gatsby” autohton (l-am
numit pe Fred Vasilescu), ci pervazivul
ziarist Ladima, plasat într-o serie
mărginită de Eminescu şi de Dimitrie
Anghel. Pentru Perpessicius, Patul lui
Procust nu reprezintă atât un vârf al
inteligenţei speculative care poate
înşela deficitul de talent (lucrul s-a
susţinut în legătură cu scrisul lui Camil
Petrescu), ci, pur şi simplu, un uriaş
roman. Şi aici, ca şi în alte cazuri,
intervine în discurs o undă de comparatism
discret care lipseşte, de cele mai multe
ori, din bagajul cronicarilor de
temperament. Or, într-o istorie a
literaturii deja articulată, cum era la
data aceea, istoria literaturii române,
a ignora tradiţia şi vecinătăţile (cu
Rebreanu, cu Sebastian) e mai degrabă
un handicap decât o calitate. Fără a
o lăsa să ocupe prim-planul, Perpessicius
îşi exploatează cu fiecare ocazie imensele
disponibilităţi culturale. Nu doar în
cazul autorilor certificaţi („elegie în
ut minor”, numeşte unul dintre cele
mai tandre poeme ale lui Bacovia), dar
şi în ce-i priveşte pe minori, regula se
aplică neabătut.
Poate că profitul unei atari întreprinderi
nu e sesizabil pe spaţii mici, dar în
ansamblul acestui volum, el se desenează
cu precizie. Căci, dacă scrie despre
autori de toată mâna, cronicarul nu
cade totuşi în eroarea lipsei de măsură.
El ştie în permanenţă care sunt stelele
fixe şi care simplele comete. Nu ia nici
un meteorit drept Steaua Nordului
şi nu-şi risipeşte entuziasmul. Când
vine vorba despre Sadoveanu, Rebreanu,
Mateiu Caragiale, Arghezi, Camil
Petrescu, Ion Barbu, formulările lui
„se căftănesc” (cu o vorbă a celui
din urmă) într-atât încât interzice orice
discuţie asupra valorii. De la pragul
acesta în jos, pare să creadă Perpessicius,
sentinţele se mai pot negocia. Dar
numai de la pragul acesta în jos! E, în
scrisul lui, un triumf al nuanţei care,
dacă nu consacră un cronicar, impun
în schimb un moralist de clasă şi un
stilist cum nu sunt mulţi în proza
noastră de idei. Adnotările de subsol
(trimiţând la intervenţiile succesive pe
manuscrise) scot la lumină complexitatea
acestui laborator (cel puţin) lexical.
Perpessicius nu spune „matinal”, ci
„matutin”, nu spune „cinsteşte”, ci
„reveră”, nu agreează, în cazul lui
Eugeniu Speranţia, nici „acvafortele”,
nici „albumul” de epocă, lăsându-se
cucerit în schimb de inuzualul „estompă”.
O preţiozitate căutată îi urmăreşte
frazele, îi ponderează caracterizările.
Senzaţia nu e de dificultate, dimpotrivă.
Criticul vede în profesia lui mai mult
decât o magistratură şi altceva decât
un act contabil: o formă de a respecta
activ arta (atâta câtă e şi-atunci
când e). Alte didacticisme nu-şi îngăduie,
iar în momentele în care recurge la
intrumentarul academic, cu care e
la curent, o face cu o naturaleţe aproape
ostentativă. Îl citează pe Thibaudet
doar pentru a contracara rumorile
(care, spune el, sunt o formă periculoasă
de exegeză); vorbeşte, în plin monopol
al lirismului despre importanţa Factorului
narativ în poezie şi, în loc de cine
ştie ce glose teoretice, îşi ţine, enunţ
după enunţ, tălpile pe sol.
Dacă nu-s uşor de reţinut, fiind
substanţial mai ample decât acelea
călinesciene, formulările lui memorabile
sunt, totuşi, de urmărit cu creionul în
mână. Nu se poate preda literatură
interbelică după cronicile lui Perpessicius,
asta e clar. Muzicalitatea lor, uneori
exagerată, poate dilua ideea. Dar se
poate deprinde, pe cont propriu, în
intimitate, o anume distincţie a gestului
admirativ. Care, dacă e grandilocvent,
e trivial.
Plus un realism pe care practica
săptămânală a publicisticii literare îl
efasează prea adeseori. Lui Perpessicius,
locul şi rolul acestor dări de seamă îi
apar (şi o spune nu o dată) cu o claritate
îngrijorătoare pentru exaltaţii profesiei:
există autori atât de mari încât „oficiile
fugitive” ale unei recenzii (p. 518) nu-i
încap şi, de fapt, nu-i ating. Şi există
o opacitate a publicului (p. 825) pe
care nici un efort de convingere n-o
poate fisura. Şi-atunci, ce rămâne
dintr-o muncă susţinută, dintr-o atenţie
încordată, uneori, decenii de-a rândul?
Nimic altceva decât un continuu exerciţiu
de gust şi o periodică verificare a
onestităţii propriei opinii.
P.S. Adaug în final că, deşi ulterioare
intervalului în care Perpessicius şi-a
susţinut rubrica, cele nouă înregistrări
audio de pe CD-ul care însoţeşte această
ediţie critică restituie ascultătorului
de azi o dicţiune a gândirii aproape
neverosimilă în timpurile pe care
ne-a fost dat să le trăim cu (nu-i aşa?)
insuportabilă uşurătate.
