Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
O rochie strâmtă de Daniel Cristea-Enache

Cunoscătorii spun că a doua carte este, pentru un autor, proba cea mai dificilă. Debutul editorial are forţa de impact a surprizei, caracteristicile noutăţii şi scuza uşor de invocat a tinereţii. Dacă au talent, debutanţii sunt încurajaţi de confraţii mai vârstnici, care le acordă puncte în plus cu speranţa instalării ulterioare a certitudinilor. La al doilea volum, însă, tot ceea ce echivala cu o investiţie de încredere se poate redistribui ca o iubire dezamăgită: nu e foarte greu să trecem de la admiraţia fără rezerve la reproşul masiv, atunci când însuşi traseul creator al tânărului scriitor se înfăţişează ca accidentat.

Nu retrag nimic din ceea ce am scris, la vremea respectivă, despre Trenul de treieşunu februarie (Vinea, 2002), volumul de debut al lui Teodor Dună. Era şi este o carte cu totul remarcabilă, de întâmpinat ca atare; un întreg liric omogen, dens, fără fisuri valorice şi un univers artistic cu totul particular, chiar dacă influenţe din Marin Sorescu, Cristian Popescu ori Ioan Es. Pop puteau fi decelate în materia şi în tonalităţile poeziei. Nu întâmplător a recoltat atâtea premii, la o vârstă aproape adolescentină, Teodor Dună. Într-o generaţie cu multe şi distincte voci poetice, a lui avea o gravitate şi un timbru greu de confundat. Fără scandal mediatic şi alte manifestări promoţionale, fără "nonconformisme" bine etajate înspre edificarea unei statui personale, atât de tânărul autor miza exclusiv pe consistenţa versului său. Aşa se prezintă şi astăzi, adâncit până la dispariţie în propria poezie, surd la surlele şi tobele pieţei culturale, de-a dreptul autist, ca orice poet adevărat.

Problema este că versurile din al doilea său volum, Catafazii, nu-l mai sprijină. Proiectul e mai ambiţios, însă realizarea propriu-zisă e deficitară, textele devenind prolixe şi redundante, învârtindu-se în gol, în căutarea expresivităţii pierdute. Întâmpinat cu vădită reţinere de unii critici şi cu entuziasm inerţial de alţii, volumul de faţă nu se mai bucură de receptarea unanim elogioasă a celui dintâi. Şi mi se pare corect să fie aşa: fiindcă Teodor Dună nu face decât să meargă înapoi pe propriile urme, exploatând la maximum şi epuizând modalitatea expusă anterior. Expresionismul se transformă aici, dintr-un climat şi un principiu fecund al poeziei, într-o reţetă de bucătărie lirică, o listă de imagini repetate obsedant şi conexate în mod previzibil. Se îngână o litanie ce degajă monotonie şi oboseală artistică. Vechea prospeţime a unui imaginar morbid a fost pierdută. Nici un element de reală noutate, nici o rupere de ritm, nici o "rezolvare" sintactic-simbolică mai ingenioasă nu observăm în aceste lungi poeme, dorite probabil terifiante, dar alunecate, de multe ori, sub umbrela comicului involuntar. Să vedem câteva fragmente: "cu agrafa cu care ea îşi prindea părul/ mâinile au învăţat singure să-şi desfacă venele să le aşeze/ prin cameră ca pe-o beteală şi atunci corpul mă are pe mine/ are rochia albastră şi eu pot şi fără vene/ pentru asta suntem fericiţi şi ea vorbeşte/ şi vocea ei se aşază în cameră/ peste pat peste covor începe să desfacă patul ridică hainele de pe jos/ le aşază pe scaun ele se prind de venele mele/ şi eu pot şi fără vene/ şi aerul prinde crusta ochilor ei şi ochii ei îşi schimbă culoarea/ după culorile cerului/ şi eu merg pe sub venele mele prin cameră prin vocea ei/ şi camera se lungeşte în partea în care înaintez/ ca şi cum ar fi cerul" (Cu agrafa cu care ea îşi prindea părul...); "el ţine în mâini părul silviei şi-şi afundă faţa în el./ vrea să se omoare. este gol în mijlocul unei camere goale./ îşi afundă faţa în părul ei şi respiră şi vrea să se-nece./ nu poate./ părul ei nu-l lasă./ înghite zeci de pumni plini de părul ei./ nici el nu mai poate aşa singur./ se ţine în braţe strâns şi îşi sărută mâinile./ caută sub pielea lui/ gustul trupului ei. ar vrea să plângă mereu./ dar de sub pleoape îi ies fire lungi de păr./ îl lăsăm mereu în pace. ştim că pentru el/ nu mai poate exista nimic." (Pre-zicere); "ochii mei văd patul// încovoiat, ridicat deasupra mesei, căzând deodată, rupând-o/ în două, rochia albastră plină de pietre lovindu-se/ de tavan, de podea, crăpându-le, legănându-se ca limba/ unui clopot. pete/ roşii pe tot tavanul încep să se rotească, să saliveze,/ rozându-se una pe cealaltă, fereastra

se-nchide-se-deschide/ până ce geamurile se sparg, cioburile se înfig în pereţi,/ pereţii vorbesc prin gurile petelor roşii/ NU M| L|SA SINGUR ÎN R|NILE TALE ÎN CER/ TATA AP|R|-NE şi o pată gelatinoasă, cu mii de pori, cade/ peste pat şi-l înghite imediat./ lumina are toate culorile, se face o sfoară groasă, mu-/ rdară. în baie apa pornită, roşie. oglinda, cu un abur negru/ lipit de sticlă, face o burtă imensă, iese din perete/ ca un balon, începe să plutească până se loveşte de perete şi/ se sparge şi-atunci din ea iese o păpuşă îmbrăcată-n mireasă,/ cu mâna întinsă spre mine, zicând/ MA-MA şi petele roşii ca nişte guri" (Ei au zis la şase...).

Poemele sunt excesive, nu ca la Dan Sociu, dar ca la Teodor Dună: un exces tematist, o abundenţă aparentă, reductibilă la o aceeaşi schemă. Viziunile nu reuşesc să rupă cercul poeziei, nu o fac să se deschidă în lateral şi pe verticală; ori să-şi descopere anumite adâncimi. Dimpotrivă, limitează textul, închizându-l într-o semnificaţie univocă. În loc să spargă tiparele, versurile se înscriu, cuminţi, în ele, chiar dacă violenţa unor imagini ar putea deruta. În fapt, e vorba despre o serie limitată de sintagme, rulate iar şi iar, până la deplina agasare a cititorului. Rochia albastră şi strâmtă cu care copilul se tot îmbracă, până devine bărbat, pânzele umede şi mucegăite în care se înveşmântează, ca un Lazăr disputat între moarte şi viaţă, colierul din ace de siguranţă date cu oja mamei ori vata cu care aceasta îşi astupă rănile, zăpada "ca o imensă carne albă revărsată" şi marea ascunsă sub cearşaful patului: toate aceste elemente devin componente ale unei aceleiaşi retorici. Precum Dan Coman, în Anul cârtiţei galbene, poetul îşi construieşte aproape inginereşte un spaţiu fantasmatic, învârtindu-se apoi în el cu satisfacţia proprietarului ce-şi mângâie mobilele. Este motivul pentru care nu poate să apară, de nicăieri, măcar un grăunte de inedit. Odată prinse firele "imaginaţiei" producătoare, acestea se derulează la o temperatură egală şi după un identic algoritm poetic. Tema dublului ori motivul incestului, triunghiul unei familii disparate până la destrămare (un tată mort sau plecat, o mamă cu ochi alunecoşi şi inimă rece, un fiu evoluând la limita demenţei schizoide) sunt abordate de Teodor Dună în mod similar, indiferent de contextul şi de specificitatea diferitelor poeme. Ceea ce surprinde - neplăcut - în acest volum este tocmai mecanica figurării unor scene de tensiune expresionistă, tratarea nediferenţiată a universului organic. Viaţa şi moartea, dragostea şi ura, normalitatea şi boala convulsivă sunt asociate ori disociate ca într-o demonstraţie matematică, fie direct, fie prin reducere la absurd. La sfârşit, lectorul rămâne cu senzaţia unor poeme făcute, aparent mustind de sânge şi frecându-şi pieile de oase, de fapt lucrate pe un singur şi recognoscibil tipar.

Prudent, autorul s-a gândit la un alibi: volumul se intitulează Catafazii, iar catafazia este, conform definiţiei reproduse pe pagina introductivă, o "tulburare a vorbirii care constă în repetarea mecanică a aceloraşi enunţuri sau cuvinte, marcată prin discontinuitate; apare ca efect al unor disfuncţii mintale; vorbire interioară, independentă de gândire". Prin urmare, repetarea cvasimaniacală a unor sintagme şi recurenţa maladivă a unor enunţuri, discursul sacadat, discontinuu reprezintă simptome ale bolii protagonistului, iar nu disfuncţii ale poeziei, semne de invaliditate estetică. De vină ar fi protagonistul, nu autorul. Explicaţia merge numai până la un punct. La un moment dat, perspectiva se schimbă şi mama ocupă prim-planul narativ, vorbind pe un ton raţional despre ciudăţeniile fiului. Discursul, într-adevăr, se modifică. Dar poezia tot nu apare.

Şi aceasta fiindcă nu doar rochia albastră pe care o îmbracă "eroul" devine tot mai strâmtă şi îi intră în carne, mutilând-o. Şi formula destul de stranie a manierismului expresionist e o asemenea haină, improprie, inadecvată, caraghioasă în ultimă instanţă, pe care tânărul şi talentatul poet ar trebui s-o dezbrace.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara