FĂRĂ IRONIE. Un elev de liceu din Constanţa, M.D., care vrea să urmeze Facultatea de Litere şi să devină critic literar, mă întreabă, printr-un e-mail: Când anume trebuie să facă cineva critică literară - la tinereţe sau la bătrâneţe? Seriozitatea naivă a întrebării mi-a dat pentru o clipă senzaţia că sunt confundat cu Radio Erevan (cel din bancuri) şi am fost tentat să răspund fantezist, cu un umor (voluntar) involuntar. Dar după aceea m-am gândit că prea multe întrebări de bună-credinţă ale unor tineri sunt tratate ironic de maturi.
Călinescu a dat (anticipat) întrebării lui M.D. un răspuns de neuitat. A folosit o formulă paradoxală, în stilul său caracteristic: criticul literar este un scriitor care a ratat în poezie, proză şi teatru. Adică a experimentat şi a încercat să scrie în toate genurile pe care le cunoaşte, le-a înţeles mecanismele şi în cele din urmă, fiind în cunoştinţă de cauză, are competenţa necesară ca să se pronunţe asupra poeziei, prozei sau teatrului.
Eu, fără să desconsider deloc ingeniozitatea interpretării lui Călinescu - cine ar putea să o facă? - am totuşi o altă opinie: cred că foarte bine e să faci critică literară când eşti tânăr şi abia apoi, dacă simţi nevoia, să scrii poezie, proză sau teatru. Când eşti tânăr, scriind critică literară, înveţi cum e făcută literatura, te uiţi la ea şi te întrebi cum a fost creată, o analizezi minuţios, înveţi din această examinare atentă. Pentru că cititorul obişnuit nu o citeşte atent, o citeşte lăsându-se transportat de ficţiune, de emoţie, de frumuseţea ei literară. Pe de altă parte, tânărul este integru din punct de vedere moral, curat, are reacţii spontane, nu minte. Nu există critic literar care să-şi păstreze această integritate morală până la sfârşitul vieţii. Oricât de cinstit ar fi, oricât ar dori să lupte cu presiunile făcute asupra sa, cedează în cele din urmă, intransigenţa lui se erodează. Mă refer la criticii cinstiţi - şi avem mulţi - iar nu la cei care de la început fac o afacere din critica literară (avem în jurul nostru destule exemple). Pe aceştia nici nu-i consider critici literari. Se produce în timp o cedare pentru că presiunile pe care scriitorii le exercită în timp asupra criticilor sunt infernale şi dovedesc o inventivitate extraordinară. Nici nu înveţi bine să te aperi în faţa unui tip de imixtiune, că se şi inventează altul. Criticul este mereu nepregătit; şi este vulnerabil şi pentru că, stând mai tot timpul în casă, ca să citească, nu are experienţă în lupta cu viaţa. Când iese din casă este precum o bufniţă care se rătăceşte ziua pe o stradă.
Se exercită asupra lui multe presiuni. În primul rând este reacţia imediată de nemulţumire. Cei despre care scrie că nu au talent, că nu au valoare nu-i mai răspund la salut, îl ameninţă, îl jignesc - practic ar putea ajunge, fiind cinstit până la capăt, în situaţia de a nu mai putea ieşi în societate sau de a se întreba mereu cui întinde mâna, ca să nu rişte să rămână cu ea întinsă.
Unii autori sunt şi subiectivi, şi instabili afectiv. Mă gândesc uneori, amuzat, să public o carte, şi am să şi fac asta spre sfârşitul vieţii, o carte în care să reproduc pe o coloană toate dedicaţiile primite de-a lungul timpului de la scriitori şi alături, pe altă coloană, toate reacţiile lor după ce le-am comentat şi evaluat creaţia. Şi atunci se va vedea: în stânga - "Lui Alex Ştefănescu, cel mai talentat critic literar, singurul în care am încredere, care chiar dacă mă desfiinţează are dreptate" etc., iar în dreapta - "Eşti un dobitoc, n-ai înţeles nimic, degeaba ai citit atât, faci parte dintr-o mafie literară, ştiu cine te-a influenţat... ce bani ai luat, mă, ca să mă distrugi?" Ei bine, chestiile astea pot părea amuzante, dar când sunt trăite nu mai sunt deloc amuzante. Sunt zile întregi când poţi fi afectat de aceste reacţii, de aceste treceri dintr-o extremă în alta.
Sunt şi alte forme de exercitare a presiunii. Sunt autori care declară că li s-a făcut... rău după ce au citit ce ai scris despre ei, că au avut probleme cu inima. Sunt autori care te invită la restaurant. Sunt autoare frumoase, care se uită la tine semnificativ, pe sub gene, şi în clipa aceea aproape că începi să şi crezi că sunt talentate. Nu-i uşor să rămâi indiferent la asemenea priviri. Toate acestea şi altele. Ei, şi-apoi, e dependenţa criticului literar de revista la care lucrează. Am avut norocul să lucrez la o revistă care cultivă şi apără, prin tradiţie, spiritul critic, România literară. Dar ce te faci dacă lucrezi la o revistă la care redactorul-şef este un poet sau un prozator minor care vrea să fie lăudat. Nu-l lauzi, înseamnă să rupi relaţiile cu revista aceea, apoi cu alta şi alta, până când nu mai ai unde să publici.
Forma supremă de integritate a unui critic literar ar fi să tacă. Dacă vrea totuşi să se exprime, trebuie să lupte ca să spună ce crede. Am făcut timp de doi ani o emisiune, Un metru cub de cultură, la Realitatea TV. Acolo invitam eu personalităţi ale culturii noastre, dar publicul nu are cum să ştie că foarte mulţi alţii încercau să mă convingă să-i invit. Ceea ce este destul de neplăcut; căci una e să-ţi alegi tu, după anumite criterii, invitaţii, şi alta este să-şi ofere serviciile cineva. Unii dintre cei care doreau să apară la televizor erau autori într-atât de lipsiţi de valoare, încât mi-ar fi compromis emisiunea. Le-am spus că nu pot să fac asta şi, bineînţeles, s-au supărat.
În România sunt după aprecierea mea aproape 10.000 de oameni care se consideră scriitori. E bine să existe mulţi oameni care scriu. E bine să avem o arie mare de selecţie. Dar nu înseamnă că toţi cei care se consideră scriitori chiar sunt. Eu nu mă gândesc cu antipatie la cei care se simt lezaţi când afirm despre ei că nu au valoare, ci mă gândesc - şi nu sunt ipocrit - cu simpatie şi compătimire; dar mă gândesc cu compasiune şi la mine, pentru că trebuie să le suport reacţiile de multe ori lipsite de fair-play.
Nu înţeleg de ce cred unii scriitori că un succes regizat, falsificat poate să însemne ceva pentru ei. Eu nu m-aş mulţumi deloc cu un succes obţinut prin aranjamente şi insistenţe. Adevăratul succes pentru mine ca scriitor ar fi ca mergând pe stradă să văd că un necunoscut are cartea mea în mână şi că a fost atât de nerăbdător s-o citească, încât a deschis-o încă de pe stradă şi că, absorbit de lectură, merge neatent, lovindu-se de ceilalţi trecători. Acesta e succesul: să vezi că pe cineva îl interesează cu adevărat ceea ce scrii tu. În rest, premii literare, cavouri la Bellu pe aleea scriitorilor, traduceri în străinătate, laude ditirambice la lansări - toate astea nu înseamnă nimic, absolut nimic.
România este unică în lume prin amploarea interesului faţă de literatură; cu asta ar trebui să ne mândrim. Eu am vorbit, poate, de multe ori sarcastic despre această situaţie, dar ar trebui să ne bucure că la noi nu s-a stins interesul pentru literatură. Mi se întâmplă să întâlnesc oameni dornici să devină scriitori peste tot, în orice instituţie, în orice oraş, în cele mai diferite medii sociale. Am trăit numeroase întâmplări legate de aceste întâlniri neaşteptate. Un agent de circulaţie, în timp ce eram la volan, m-a fluierat foarte autoritar. Când m-am oprit mi-a explicat că scrie versuri şi că voia de mult să mă cunoască. Şi că mă roagă să-i citesc versurile. Mi s-a întâmplat ca un dentist, în timp ce îmi făcea o lucrare, să-mi lase un mic aspirator un gură şi să-mi spună: "Uite, mai avem puţin, aş vrea să vă citesc nişte versuri de-ale mele". Şi a scos din sertar nişte foi şi a început să-şi declame versurile, patetic. Imaginaţi-vă scena. Eu cu aparatul acela în gură, iar el recitând. Puteam să spun că nu îmi plac versurile? Dădeam şi eu din cap foarte zelos, lăsând impresia că poemele sunt bune. Un general al SRI m-a invitat la sediu, ceea ce m-a emoţionat; m-a tratat cu un coniac şi o cafea. Se pregătea să publice o carte de versuri şi m-a rugat să-i spun părerea mea şi, eventual, să-i fac o selecţie. Un prim-ministru, autorul unor versuri, mi-a trimis volumul său. Nu există profesie în care să nu fie doritori să facă literatură. Este, ca atmosferă, ca stare de emulaţie, ceva încurajator.
Interesul pentru literatură nu s-a stins la noi. Este adevărat că dacă aş face o statistică - am schiţat una, dar n-am competenţa unui sociolog - s-ar vedea că interesul pentru literatură s-a refugiat în oraşele mici şi în sate. În oraşele mari este diminuat. Dacă statul român ar înţelege acum că producţia de texte literare reprezintă o valoare, că talentul literar e ca un zăcământ, la fel de important ca acela de ţiţei sau de aur, ar putea să-l exploateze inteligent şi avantajos pentru toată lumea. Am trimis odată un memoriu unui guvern postrevoluţionar în care explicam că literatura este cea mai bună marfă pentru export, pentru că, după ce ajunge în afara ţării, rămâne în continuare şi în ţară, în aceeaşi cantitate. Dacă vinzi aur sau ţiţei, rămâi fără ele. Pe când literatura, exportată fiind, rămâne şi acasă. Este o marfă miraculoasă, nu s-a mai văzut o asemenea marfă. Ar trebui valorificată. Au reuşit sud-americanii să facă afaceri cu literatură, o afacere culturală, frumoasă. Acesta este încă un mod prin care noi risipim bogăţia ţării. Faptul că nu captăm acest flux de talente literare din România şi nu-l valorificăm.
Mă întorc la ce face criticul literar copleşit de abundenta producţie de texte literare. Este foarte important să discearnă, să stabilească ce anume merită să fie considerat literatură şi ce nu. Pentru că în literatură funcţionează un principiu neîntâlnit în alte domenii, şi anume: numai ceea ce este valoros există. Asta este foarte interesant. De exemplu, o maşină bună există ca şi una proastă. Se află amândouă acolo, nu poţi să le ocoleşti, ocupă un spaţiu. Dar literatura nu există decât atunci când are valoare. Altfel, pur şi simplu nu există. Degeaba are forma unei cărţi, degeaba coperţile unei cărţi proaste seamănă într-o bibliotecă cu cele ale unei cărţi bune. Una există, alta nu există. Ca să folosim limbajul lui Gabriel Liiceanu: în domeniul literaturii, criteriul axiologic devine criteriu ontologic. Criteriul de valoare devine criteriu de existenţă.
Noi, criticii literari, nu putem introduce în circuitul vieţii culturale "cadavre" de literatură. De aceea avem o mare responsabilitate. Noi trebuie să ne asumăm răspunderea şi să îndemnăm publicul să se apropie de literatura adevărată, bună sau mai puţin bună, dar de literatură, nu de o falsă literatură, nu de o literatură fantomatică pe care de fapt nu o citeşte nimeni. Puteţi constata asta ori de câte ori intraţi într-o librărie; din sutele de cărţi de autori români, o mare parte stau acoperite de praf şi numai câteva sunt mereu deschise sau cumpărate. Partea vie este mult mai restrânsă decât partea moartă dintr-o literatură. Asta este una din misiunile criticului: să despartă ceea ce este viu de ceea ce este mort.
Mai este de spus ceva, foarte important: în momentul de faţă criticul ar trebui să se ocupe nu numai de citirea şi evaluarea textului, ci şi de relansarea interesului pentru literatură. Dispare, sub ochii noştri, în întreaga lume (în România, din fericire, mai lent decât în multe alte ţări), interesul pentru literatură, ceea ce reprezintă o mare pierdere. Dispare pentru că nu are cine să-l transmită, pentru că nimeni nu pune suflet în asta, pentru că trebuie un anumit eroism ca să propagi literatura.
