Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
O privire în cărţile lui Dumnezeu de Cătălin Constantin


O privire în cărţile lui Dumnezeu
La sfârşitul anului 2000, televiziunile şi presa din lumea întreagă s-au întrecut în a descoperi şi a prezenta figurile emblematice ale secolului XX. Dincolo de miza comercială, faptul vorbeşte despre nevoia de a măsura timpul prin oameni care fascinează. Protagonist nelipsit al acestor prezentări a fost Albert Einstein pe care, imediat după Primul Război Mondial, presa şi editurile l-au solicitat, ca urmare a curiozităţii publicului larg, să-şi expună opiniile despre marile probleme ale momentului. Einstein devenise mai interesant decât propria teorie, confirmată de britanici, dar neînţeleasă de marele public. Interes şi fascinaţie pe care, iată, presa de sfârşit de secol ni le arată a fi constante.
Tot la sfârşitul anului 2000, Humanitas a reeditat o carte de succes: Cum văd eu lumea, antologie ce reuneşte articole ale lui Einstein care, în 1996, la ediţia întâi, apăreau pentru prima dată în versiune românească.
Sunt scrieri pe teme extrem de diverse, grupate de traducători în trei mari secţiuni - Cunoaşterea naturii, Fundamentele fizicii teoretice, Ştiinţă şi înţelepciune. Articolele, publicate între 1914 şi 1955, prezintă expuneri pe teme de fizică adresate publicului profan, meditaţii asupra vieţii şi realizărilor unor mari savanţi, gânduri despre problemele fizicii teoretice şi evoluţia domeniului, despre problemele fundamentale ale momentului şi ale omenirii. Cititorul va descoperi pagini magnifice de eseu, de filozofie, chiar un dialog socratic, alături de formule matematice şi de dezvoltări ale legilor fizice.
Celui neiniţiat în ştiinţe exacte aceste ecuaţii şi principii fizice nu-i vor rămâne străine. Există în felul în care scrie Einstein ceva care, fascinându-te, te obligă să-l citeşti şi să-l înţelegi. De altfel, dincolo de aparenţa unor subiecte foarte diferite, articolele ascund un acelaşi ţel, o aceeaşi gândire. Savantul vorbeşte despre deplina inteligibilitate a Universului, pe care-l studia cu credinţa că aruncă "o privire în cărţile lui Dumnezeu" şi că-i poate descoperi legile. Scrierile lui Einstein "păţesc" ceea ce Einstein teoretizează. Savantul cerea legilor fizicii simplitate logică şi coerenţă internă. E ceea ce defineşte şi stilul său, indiferent dacă scrie despre civilizaţie, libertate, educaţie, etică, religiozitatea cercetării sau despre teme aparent opace novicelui în fizică sau matematică.
Paginile cele mai frumoase sunt cele din Note autobiografice şi cele din Ştiinţă şi înţelepciune; în Note autobiografice, Einstein vorbeşte despre cuprinderea prin gândire a lumii extrapersonale, ţelul cel mai înalt al vieţii sale: "există această lume mare, care este independentă de noi oamenii şi stă în faţa noastră ca o mare şi veşnică enigmă, măcar în parte, accesibilă vederii şi gândirii noastre". Din această idee s-au dezvoltat, solidar, teoria relativităţii şi religiozitatea cosmică, concepţie personală asupra relaţiei dintre ştiinţă şi religie: "Cunoaşterea existenţei a ceva de nepătruns pentru noi, a manifestărilor celei mai adânci raţiuni şi a celei mai luminoase frumuseţi, ce sunt accesibile raţiunii noastre numai în formele cele mai primitive, această cunoaştere şi acest simţământ constituie adevărata religiozitate. În acest sens şi numai în acest sens, mă număr printre oamenii profund religioşi."




Un tren, un om, o piatră
Ediţia de la Humanitas a scrierilor lui Einstein conţine, alături de articolele publicate de acesta la cererea ziarelor şi editurilor, o expunere, pe înţelesul tuturor, a teoriei relativităţii.
Scrisă de Einstein în 1917, cartea Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor a cunoscut imediat un succes enorm, apărând în nu mai puţin de zece ediţii până în 1919, an în care expediţiile astronomice engleze confirmă una din predicţiile lui. Scopul cărţii era de a facilita înţelegerea teoriei relativităţii celor interesaţi de aspectele general-ştiinţifice şi filozofice ale problemei, dar care nu stăpâneau aparatul matematic necesar. Pe scurt, era o carte de popularizare într-o perioadă în care teoria nu fusese confirmată şi avea oponenţi serioşi.
Astăzi, cartea se citeşte de pe alte coordonate. Nu numai că teoria relativităţii a intrat în manuale, dar ea a influenţat puternic gândirea secolului XX, răsturnând convingerile - ce păreau atât de fireşti înainte - despre natura absolută a spaţiului, timpului, mişcării, simultaneităţii. Aşa că astăzi Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor aduce nu o noutate, ci ceea ce îşi dorea Einstein - "câteva ore plăcute de lectură stimulantă". Şi cum cititorul de azi nu are îndoieli în privinţa adevărului teoriei, va avea răgaz să remarce "eleganţa expunerii" şi desăvârşitul talent al autorului de a se face înţeles prin alegerea unui exemplu de o superbă simplitate, devenit scenariu de teorie ştiinţifică: "De la fereastra unui vagon de tren în mişcare uniformă las să cadă o piatră pe terasament fără a-i da un impuls... voi vedea piatra căzând în linie dreaptă. Un pieton care, de pe o potecă laterală, vede fapta mea urâtă, observă că piatra cade pe pământ descriind o parabolă...". În rest, teoria relativităţii, aşa cum o ştim sau cum n-o ştim din liceu.
Albert Einstein - Cum văd eu lumea şi Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor; selecţia textelor - M. Flonta, I. Pârvu; traducere - M. Flonta, I. Pârvu, D. Stoianovici; note - M. Flonta; Ed. Humanitas - ediţia a doua, col. Top H, Bucureşti, 2000, 470 p.






Moştenirea lui Galilei
Stephen Hawking, autorul cărţii Scurtă istorie a timpului, este unul dintre cei mai buni fizicieni teoreticieni de după Einstein, un savant remarcabil şi un personaj interesant. Născut la exact trei sute de ani de la moartea lui Galilei, ocupă la Cambridge University un post al cărui titular a fost altădată Newton. Suferă de boala neuro-motorie, iar o pneumonie, ce i-a întrerupt lucrul la cartea despre istoria timpului, l-a obligat să comunice cu ajutorul unui sintetizator de vorbire.
Cartea, terminată în 1988 cu ajutorul unuia dintre studenţii săi, este cu siguranţă una dintre cele mai cunoscute şi mai reuşite lucrări de popularizare a ştiinţei apărute în ultima vreme.
Pendulând între fizică şi astronomie, discursul lui Hawking schiţează o istorie a concepţiilor despre timp şi spaţiu ai cărei primi protagonişti sunt Aristotel şi Ptolemeu şi la al cărei capăt se află ipotezele proprii despre un univers finit, dar fără limite, despre găurile negre sau cele trei sensuri ale timpului şi posibilitatea de a ne aminti nu trecutul, ci viitorul, aşa cum efectul ar putea preceda cauza. Autorul propune, în imagini a căror plasticitate aminteşte uneori de Einstein, un model propriu al organizării Universului.
Cu siguranţă nu atât de fascinantă ca scrierile lui Einstein, Scurtă istorie a timpului e totuşi o carte interesantă şi, pentru a o citi, nu e nevoie decât de imaginaţie şi de curiozitate ştiinţifică sau culturală - cititorul nespecialist va întâlni aici o singură ecuaţie, una celebră: E=mc2.
Cartea pare, de altfel, o încercare de a găsi, prin ipotezele formulate, un răspuns la întrebarea lui Einstein dacă Dumnezeu a avut alternative în crearea Universului. Încercare polemică, poate, pentru că ipotezele lui Hawking pot vorbi despre Dumnezeu sau despre absenţa acestuia. Stephen W. Hawking - Scurtă istorie a timpului, de la Big Bang la găurile negre, traducere Michaela Ciodaru; Ed. Humanitas - ediţia a treia, col. Top H, Bucureşti, 2000, 216 p.





Două moduri de a fi în lume
Sacrul şi profanul, carte scrisă de Mircea Eliade în 1956 la cererea unei edituri germane, este tot o lucrare adresată marelui public. Ţinta ei era aceea de a înfăţişa, prin descrieri scurte, clare şi accesibile oricui, datele esenţiale ce definesc comportamentul lui homo religiosus, pornind de la ideea că acesta "crede întotdeauna în existenţa unei realităţi absolute, sacrul, care transcende această lume, unde totuşi se manifestă, sanctificând-o şi făcân-d-o reală."
Prin manifestarea în timp şi spaţiu, sacrul devine un fenomen ce poate fi descris. Ca şi la Rudolf Otto, e vorba de o fenomenologie a sacrului, dar dorinţa lui Eliade este de a prezenta nu numai latura iraţională a fenomenului, ci sacrul în totalitate, aşa cum se exprimă el în timp, spaţiu şi existenţa umană, ca opus al profanului.
Dacă în prim-plan apare această opoziţie, în plan secund tema cărţii devine divorţul produs între religie şi ştiinţă, lui homo religiosus opunându-i-se omul areligios al timpurilor moderne. Rezultă de aici două moduri de a fi în lume, două concepţii antagonice despre timp, spaţiu şi Univers.
Deşi descifrează în manifestările omului modern areligios forme degradate, subconştiente, de comportament ritualic, cartea nu explică totuşi o concepţie ca cea a lui Einstein, lăsând chiar să se înţeleagă că aceasta e imposibilă pentru că sacrul este, pentru omul modern, o piedică în calea libertăţii sale. E adevărat, Eliade vorbeşte despre religiozitatea cosmică, dar sintagma defineşte la el modul specific al lui homo religiosus de a trăi spaţiul, timpul şi Universul ca realităţi sacre.
Curioasă această incapacitate a lui Eliade de a nu observa compatibilitatea dintre modernitate şi trăirea sacrului. De altfel, la ediţia franceză a cărţii, Eliade se vede nevoit să scrie o scurtă prefaţă în care constată, ca "tendinţe şi orientări", formele şi accepţiunile pe care sacrul le capătă în modernitate, precizând că lucrarea lui nu e expresia unei "nostalgii secrete", ci a înţelegerii şi a simpatiei pentru condiţia trecută a omului religios.
Necesitatea unei expuneri clare îl face pe Eliade să folosească două concepte invariante (omul religios şi omul areligios), ce se definesc unul pe altul prin negare şi, probabil, această definiţie negativă a omului modern determină afirmarea incompatibilităţii modernitate/religiozitate.
Dincolo de această critică, Sacrul şi profanul se impune ca una dintre cele mai reuşite prezentări ale problemei, figurând, în ciuda faptului că a fost scrisă pentru publicul larg, în mai toate bibliografiile de specialitate.
Mircea Eliade - Sacrul şi profanul; traducere - Brânduşa Prepeliceanu; Ed. Humanitas - ediţia a doua, col. Top H; Bucureşti, 2000, 148 p.





Legile naturii şi gândirea populară


Cartea lui Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, pare un ecou al lucrării lui Eliade: autorul realizează o mongrafie asupra modului în care satul tradiţional românesc îşi reprezintă cadre fundamentale ale vieţii şi gândirii - spaţiul, timpul şi cauzalitatea.
Cititorul va regăsi opoziţia dintre imaginea sacralizată a lumii, din mentalitatea populară românească, şi gândirea românului modern, influenţată, spune Bernea, de ştiinţele pozitiviste. Dacă analiza spaţiului şi timpului sacru urmărea, la Eliade, descifrarea unor mecanisme de gândire, specifice omului religios, la Bernea acest obiectiv cade în plan secund, căci trilogia sa încearcă în primul rând să descrie o perspectivă etnic definitorie, specific românească, de a gândi lumea, în datele ei fundamentale. Demers romantic, vizibil încă din titlul ce identifică civilizaţia românească rurală cu întreg poporul român. Din această perspectivă, titlul iniţial al studiului, Cadre ale gândirii populare româneşti, era poate mai potrivit cu conţinutul cărţii. Fiind însă vorba despre ideea de sacralitate, ediţia ce purta acest titlu, apărută în 1985, la Cartea Românească, prezenta numeroase pagini cenzurate; actuala ediţie de la Humanitas redă studiul în forma sa originală.
Cartea apare ca rezultat al anchetelor sociologice făcute de Bernea în sate din Gorj, Muscel, Argeş, Făgăraş, Sibiu şi Ţara Bârsei, ca membru al echipelor Şcolii sociologice de la Bucureşti. Informaţiile culese au reprezentat baza consideraţiilor teoretice, iar cele mai expresive fişe sunt redate, ilustrativ, în paginile cărţii.
Primele două studii, dedicate spaţiului şi timpului, sunt mai ample şi mai interesante decât ultimul, a cărui temă este reprezentarea ideii de cauzalitate în cultura populară românească, subiect pe care Bernea încearcă să-l structureze în conformitate cu noţiuni şi distincţii inoperante în mentalitatea populară.
Spaţiu, timp şi cauzalitate... este una din puţinele lucrări de sinteză dedicate filosofiei populare româneşti şi singura care se ocupă pe larg de reprezentarea lumii în satul românesc. Ernest Bernea - Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român; Ed. Humanitas; ediţia întâi - 1997; 304 p.; ediţia a doua - 2001, în curs de apariţie în col. Top H, Bucureşti.