Din bogata corespondență a lui Pliniu cel Tânăr unsprezece scrisori îi sunt adresate lui Tacit, iar în patru misive cu alți destinatari este menționată legătura strânsă a epistolierului cu istoricul. Cei doi aparțin aceleiași lumi, aristocrația senatorială a Romei, îndeplinesc aceleași funcții publice de consuli sau de guvernatori de provincii, și împărtășesc aceleași preocupări literare.
Sunt colegi în procese faimoase, cum ar fi cel în care apără cauza provinciei Africa împotriva guvernatorului abuziv Marius Priscus. Relatarea detaliată a înfruntării judiciare scoate în evidență emoțiile lui Pliniu și eforturile lui de a pleda cinci ore, peste limitele suportabile pentru slăbiciunea sa fizică, precum și intervențiile lui Tacit cu multă convingere și în mod impunător, nota distinctă a elocinței sale1. Reușita celor doi apărători este consfințită în cuvintele consulului desemnat care subliniază că aceștia și-auîndeplinit curajos și cu scrupulozitate sarcina juridică ce le-a revenit, senatul apreciind că au dus la bun sfârșit, așa cum se cuvenea, misiunea încredințată (II 11, către Arrianus). Asociați în sala de judecată, Pliniu și Tacit își coordonează eforturile și când își recomandă reciproc să susțină candidatura la onoruri a unui tânăr aspirant: Îmi încredințezi candidatura lui Iulius Naso […] și eu ți l-aș fi încredințat ție, dacă tu te-ai fi aflat la Roma și eu lipseam […]voi fi oricum alături de tine, ajutor și sprijin rugăminților tale (VI 9). Tot astfel, Pliniu apelează în chip firesc la Tacit când decide să contribuie, financiar și prin selecția corpului didactic, la organizarea învățământului în Comum, orașul său natal: …te rog ca, printre numeroșii învățați care se adună în jurul tău, să cauți profesori pe care să-i putem solicita (IV 13). În public sau în privat, ei se situează pe poziții apropiate, căci admiră sau contestă aceleași personaje. De pildă, Pliniu cinstește amintirea lui Verginius Rufus într-o scrisoare către un apropiat fără a uita să menționeze faptul că la funeraliile naționale ale fostului comandant militar elogiul funebru a fost rostit de Tacit ca o supremă încununare a fericirii de care a avut parte, de vreme ce istoriculera cel mai de seamă panegirist (II, 1, către Romanus).
Dincolo de angajamentele similare în viața publică, ceea ce îi apropie pe cei doi sunt preocupările lor literare: ei se asociază în otium ca și în negotium. Amândoi se îndeletnicesc cu scrisul și au mereu în gând moștenirea lor culturală: Posteritatea se va ocupa oare de noi? Nu știu; noi o merităm în orice caz, nu zic pentru talentul nostru (ar fi trufie), ci pentru munca și strădania noastră, pentru respectul față de posteritate (IX 14). Chiar în momentele de retragere pe proprietățile lor de la țară, ei par atrași îndeosebi de plăcerile spiritului. Fără a renunța cu totul lanepăsarea și liniștea sa, văzând în calmul și singurătatea pădurii tot atâtea îndemnuri vii la cugetare, Pliniu nu-și uită uneltele de scris când se duce la vânătoare: …aveam la îndemână nu parul ascuțit sau lancea, ci un stilet și tăblițele cerate; cugetam la câte ceva și îmi notam, așa că, dacă maș fi întors acasă cu mâinile goale, tot aveam tăblițele pline. Amicului Tacit prea puțin convins de performanțele lui cinegetice, îi recomandă să ia cu sine un instrumentar asemănător spre a se convinge că și Minerva cutreieră munții, nu numai Diana (I 6). Același dublu patronaj divin este invocat și în alte împrejurări. Când e criză de mistreți și nu este posibil să împaci și pe Minerva și pe Diana, care ar trebuicultivate în egală măsură, Pliniu se consacră doar ocupațiilor intelectuale. Astfel, el redactează în timpul călătoriei spre moșie câteva fleacuri care merită să fie șterse imediat, flecăreală cu care se leagă conversațiile într-un vehicul. Lasă să se odihnească poemele despre care prietenul său socotește că se pot desăvârși foarte ușor în mijlocul pădurilor și al poienelor sacre, în schimb își revizuiește câteva discursuri, deși acest gen de scrieri e neplăcut, lipsit de atracție și seamănă mai degrabă cu muncile câmpului decât cu plăcerile vieții la țară (IX 10).
Uneori, Pliniu discută pe larg chestiuni literare specifice și se arată interesat de opiniile lui Tacit. După ce expune amănunțit problema deosebirii dintre stilul oratoric concis și cel încărcat – exemplificate de Lysias, frații Gracchi și Cato, respectiv de Demostene, Eschine, Hyperide, Asinius Pollio, Caesar, Caelius Rufus și Cicero –, își arată predilecția pentru o elocvență amplă, asemenea zăpezilor iarna, adică densă și neîntreruptă, dar și abundentă, într-un cuvânt divină, cerească. Dispus să accepte eventuala poziție diferită a lui Tacit, Pliniu îi solicită însă lămuriri: Aceasta este părerea mea, pe care o voi schimba, dacă tu nu vei fi de acord cu mine, dar cu rugămintea de a-mi explica limpede de ce nu ești de acord. Admițând prestigiul și competența partenerului de discuție, el crede că într-o problemă atât de importantă e mai just să primeze rațiunea decât autoritatea. Drept urmare, îi cere fie să declare într-o misivă cât de scurtă că îi împărtășește punctul de vedere spre a-i întări astfel convingerea, fie să-și dezvolte contraargumentele într-o scrisoare lungă (I 20).
Mereu dornic să citească ultimele scrieri ale lui Tacit, Pliniu declară în glumă la un moment dat că se simte liber să-și formuleze criticile tocmai pentru că știe că nu i-a dat prilejul amicului său să-i întoarcă gestul: …îmi voi asuma rolul de profesor și voi exercita asupra cărții tale dreptul pe care mi l-ai dat, cu o libertate cu atât mai mare, cu cât în acest răstimp nu am de gând să-ți trimit nimic din lucrările mele, pe care să te poți răzbuna (VIII 7). De fapt, se achită cu toată seriozitatea de sarcina sa de lector atent, capabil să-i ofere autorului sugestii de ameliorare a operei: Am citit cartea ta și am făcut observații cât mai conștiincios cu putință pentru ceea ce consider că trebuie modificat sau înlăturat. Convins că nimeni nu îndură cu mai multă răbdare critica decât aceia care merită cel mai mult să fie lăudați, el speră să obțină un tratament similar pentru propriile creații:Acum aștept de la tine cartea mea cu observațiile tale. Acest schimb de păreri atât de plăcut și frumos va fi pentru viitorime un indiciu al armoniei remarcabile dintre cei doi autori: …dacă posteritatea se va preocupa cât de cât de noi, se va vorbi în orice împrejurare despre buna înțelegere dintre noi, despre sinceritatea, despre bună-credința noastră. După cum apreciază Pliniu, va fi ceva rar și deosebit ca doi bărbați aproape de aceeași vârstă și de același rang, nu fără oarecare renume în lumea literară […] s-au ajutat reciproc în lucrările lor. Lansat ca scriitor pe vremea când prietenul său avea deja un nume în plină glorie și faimă, era firesc ca Pliniu să și-l aleagă drept model, dată fiind și apropierea lor caracterială: …doream cu ardoare să calc pe urmele tale […] îmi apăreai drept acela pe care puteam și trebuia mai cu osebire să-l imit (asta din cauza asemănării dintre firile noastre). Gândul că numele său e pus alături de cel al lui Tacit în discuțiile literare ale contemporanilor îl face pe Pliniu să fie mândru de compania ilustră și totodată încrezător în legătura lor profundă: …aceia care vorbesc de tine se gândesc imediat și la mine […]suntem nedespărțiți, nu mă interesează pe ce treaptă de pe scara valorilor; căci pentru mine primul loc este acela care vine imediat după tine […]trebuie să ne iubim mai mult unul pe altul, de vreme ce suntem uniți prin atâtea legături, ca preocupările, caracterul, faima și, în sfârșit, cea mai înaltă prețuire a oamenilor (VII 20). Cum se vede și din scrisori adresate altor destinatari, încântarea lui Pliniu de a afla că străinii îl asociază în chip spontan și chiar îl confundă cu celebrul Tacit trădează orgoliul lui de scriitor: Nu pot să spun câtă mulțumire este pentru mine faptul că numele noastre reprezintă literatura ca și cum ar denumi literatura, nu oamenii, că și unul și altul suntem cunoscuți prin scrierile noastre chiar de aceia pentru care altfel suntem necunoscuți. Epistolierul se bucură de propria notorietate în aceeași măsură în care Demostene a jubilat cândva văzându-se recunoscut de o bătrână oarecare din Atena (IX 23, către Maximus). Dincolo de vanitatea literară, pregnantă este satisfacția de a-și vedea admisă înrudirea de caracter cu un om de seamă. Afinitatea în cauză este fundamentul cel mai solid al prieteniei, arată Pliniu când îl recomandă pe Asinius Rufus tocmai în temeiul considerației pe care i-o poartă acestuia cineva de valoarea lui Tacit: E un bărbat încântător și cu totul devotat oamenilor buni. […]Îl leagă o strânsă prietenie de Cornelius Tacitus (știi ce înseamnă omul acesta) […] legătura cea mai trainică pentru consolidarea prieteniilor este asemănarea caracterelor (IV 15, către Minucius Fundanus).
Numeroși reprezentanți ai aristocrației romane din epoca lui Traian se îndeletnicesc în clipele de răgaz cu scrisul și își revizuiesc unul altuia operele, mai mult sau mai puțin reușite. Astfel, Pliniu îi expediază lui Arrianus lucrarea pomenită în ultima scrisoare cu solicitarea: Te rog să o citești și să faci unele îndreptări, așa cum îți e obiceiul, mai ales că am impresia că niciodată nu am scris ceva cu atâta zel (I 2). Îi trimite lui Lupercus un discurs cu permisiunea poți elimina din aceste pasaje ceea ce crezi de cuviință, dar și cu îndemnul opus: …să închizi ochii asupra unor pasaje căci sunt anumite lucruri care trebuie lăsate pentru urechile tinerilor (II 5). Îl invită pe Voconius Romanus să-i corecteze discursul de mulțumire adresat împăratului la începutul consulatului său: …să însemnezi ceea ce consideri că trebuie îndreptat (III 13). La rândul său, acceptă rugămintea lui Silius Proculus de a evalua valoric culegerea de versuri a acestuia: Îmi ceri să-ți citesc lucrările în locul unde stau retras și să chibzuiesc dacă merită să fie publicate (III 15). Alătură scrisorii către Paternus un grupaj de endecasilabi cu precizarea: Fac apel la sinceritatea ta ca să-mi spui despre cărticica mea ceea ce ai spune altuia (IV 14). După ce a citit în public un discurs din dorința ca auditoriul să-i atragă atenția asupra eventualelor greșeli, face îndreptările sugerate, apoi îi expediază volumul lui Terentius Scaurus pe care îl poftește: …să-mi scrii părerea ta în general, și asupra unor pasaje (V 12). Sugerează că va admite corecturile făcute de Minicius pe marginea scrierii lui, deși știe că acesta promovează stilul sobru pe care el nu îl gustă: …am să fiu de acord, căci după aceea, la momentul potrivit, le voi da drept ale mele, și, datorită gustului tău rafinat, voi fi lăudat eu (VII 12). Îi explică lui Celer strategia sa de a-și supune opera lecturii mai multor persoane spre a-i aduce îmbunătățiri succesive: …în primul rând discut cu mine însumi asupra celor scrise; apoi le citesc în prezența mai multor prieteni, pe urmă le dau altora ca să facă adnotări, și dacă nu sunt de acord cu adnotările lor le discut din nou cu câțiva prieteni (VII 17). Căutându-și refugiul din suferință în scris, îl roagă pe Maximus să retușeze paginile alcătuite în momentul de cumpănă al bolii soției sale: Eu însă am obiceiul, când am să dau o lucrare în mâinile oamenilor, să o supun mai întâi aprecierii prietenilor și mai ales ție. […] apleacă-te acum cu atenție asupra cărții pe care o vei primi o dată cu această scrisoare, deoarece mi-e teamă că eu personal, îndurerat cum sunt, n-am fost prea atent (VIII 19).
Colaborarea literară cu Tacit ia o formă mai strânsă decât simplul schimb de scrieri și de comentarii. În speranța de a fi imortalizat în lucrările istoricului, Pliniu îi relatează evenimente în care a jucat un rol de seamă, cum ar fi apărarea intereselor provinciei Baetica în procesul intentat lui Baebius Massa: Am presimțirea, și presimțirea nu mă înșeală, că istoriile tale vor fi o operă nemuritoare. Cu atât mai mult doresc (îți mărturisesc cu candoare) să am și eu un loc în ele. Nădăjduind ca portretul său să fie executat de cel mai bun artist, îi povestește cele petrecute pentru ca fapta lui, înregistrată deja în actele oficiale, să fie pusă în valoare prin talentul și mărturia istoriografului. După modelul lui Cicero care l-a însărcinat pe Lucceius să scrie despre consulatul său (Ad Familiares, V, 12), Pliniu preferă ca isprăvile lui să fie autentificate de către un autor de talia lui Tacit: Toate acestea, oricare ar fi importanța lor, tu le vei face mai cunoscute, mai strălucite, mai mărețe; nu- ți cer însă să exagerezi importanța faptelor. Căci nici istoria nu trebuie să treacă de limitele adevărului, iar pentru faptele vrednice de cinstire, adevărul e suficient (VII 33). De fapt, și Tacit caută să afle întâmplările deosebite din viața prietenului său, ca cele legate de erupția Vezuviului în care a pierit Pliniu cel Bătrân. Intenția este tocmai aceea de a înregistra fidel astfel de episoade în opera sa istorică: Îmi ceri să-ți scriu despre moartea unchiului meu, ca să o poți consemna pentru posteritate cât mai exact. Îți mulțumesc, deoarece văd că moartea lui, dacă va deveni celebră datorită ție, va avea parte de glorie eternă. După ce povestește pe larg acțiunile unchiului său, om de știință dornic să observe îndeaproape fenomenul vulcanic și totodată prefect al flotei de la Misenum preocupat de salvarea localnicilor, Pliniu cel Tânăr precizează: …am redat succesiunea evenimentelor la care am fost de față și a celor aflate imediat, atunci când se memorează cu cea mai mare exactitate. Urmează ca istoricul să selecteze faptele notabile și să le dea o formă adecvată genului: …tu ai să le alegi pe cele mai bune; căci altceva e o scrisoare, și altceva istoria, una e să scrii pentru un prieten, și alta pentru public (VI 16). Inițial reticent în a-și înregistra propria experiență din timpul erupției, Pliniu cedează solicitării confratelui său: Spui că scrisoarea în care ți-am povestit, la cererea ta, despre moartea unchiului meu ți-a deșteptat dorința să cunoști prin ce temeri și primejdii am trecut eu. Își reamintește cu înfiorare tentativa sa de a citi în timpul primelor convulsii seismice cu curaj sau imprudență specifice tinereții, refuzul de a se salva fără mama sa, efortul de a nu se lăsa copleșit de revărsarea de cenușă sau încercarea de a-și reface forțele de-a lungul unei nopți de neliniște și îndoială între speranță și teamă. Emoțiile exprimate nemijlocit nu pot fi transpuse ca atare într-o lucrare istorică, îl avertizează Pliniu pe Tacit: Vei citi, fără să te gândești să o redai în opera ta, această relatare nicidecum demnă de istorie și numai ție, care mi-ai cerut-o, vei avea să-ți reproșezi dacă vei gândi că nu e demnă nici măcar de o scrisoare (VI 20). Din păcate, nu s-a păstrat acea parte a Istoriilor în care Tacit va fi înfățișat erupția Vezuviului din 24 august 79, astfel că nu poate fi comparată relatarea istoricului cu cea a epistolierului. În pofida ezitărilor celui din urmă, paginile scrise de el despre moartea unchiului său și despre propriul comportament din timpul catastrofei naturale sunt dintre cele mai mișcătoare și vii din ampla lui corespondență de om de lume. În general, după cum își dă seama și autorul, ca reflex al constrângerilor unei epoci lipsite de tumultul vieții publice de la sfârșitul Republicii, scrisorile sale riscă să rămână monotone și anoste prin comparație cu suculentele epistole ciceroniene: Căci situația mea nu se compară cu a lui Cicero, al cărui exemplu mi-l evoci: el avea la îndemână și un talent fecund, și o bogăție de evenimente variate și impunătoare, pe măsura talentului lui. Eu, poți vedea și singur, chiar fără să ți-o spun, cât sunt de îngrădit; doar dacă ar fi să-ți trimit niște scrisori formale sau, ca să spun așa, niște exerciții de școlar (IX 2, către Sabinus).
Că o lectură în paralel poate fi sugestivă o demonstrează alăturarea paginilor scrise de Pliniu și de Tacit cu privire la refuzul libertului Pallas – consemnat în inscripția funerară a acestuia – de a accepta cele cincisprezece milioane de sesterți acordate de senat împreună cu însemnele pretoriene. Blajinul și curtenitorul Pliniu se lasă cuprins de revoltă când constată cât de false și de absurde sunt aceste onoruri, azvârlite uneori în asemenea noroi, în asemenea gunoaie, și pe care, în sfârșit, acest nemernic a avut îndrăzneala și să le primească, și să le refuze, și chiar să dea posterității un exemplu de modestie (VII 29, către Montanus). În altă parte, el comentează pe larg decretul senatorial de conferire a onorurilor, act atât de exagerat și de emfatic, încât inscripția aceea plină de trufie pare modestă și chiar umilă. Pliniu califică în cuvinte grele decizia senatorilor întărită și prin tăblița gravată în bronz cu lista onorurilor acordate libertului lui Claudiu: …cine e atât de dement, încât să vrea să parvină înjosindu-se pe el și înjosind întregul stat, într-o țară în care avantajul supremei demnități este să poți fi primul care să-l lauzi pe Pallas în senat? […] au hotărât ca Pallas să-și țintuiască în fața ochilor tuturor neobrăzarea, împăratul – slăbiciunea, senatul – servilismul. […]Cât mă bucur că nu am trăit în acele vremuri de care mi-e rușine! (VIII 6, către Montanus). Într-un paragraf din Anale, Tacit expune succint și fără comentarii declarația lui Claudiu că Pallas a fost autorul propunerii, acceptate în senat, ca femeile care au relații cu sclavii să fie pedepsite. Istoricul reține propunerea formulată de consulul Barea Soranus ca libertul să primească însemnele preturii și 15 milioane de sesterți, supralicitarea lui Cornelius Scipio de a i se acorda mulțumiri publice lui Pallas, pretins urmaș al regilor Arcadiei care și-a trecut în umbră obârșia nobiliară pentru a-l sluji pe împărat, precum și ultima luare de cuvânt a lui Claudiu spre a evidenția că libertul acceptă doar onorurile, nu și banii vrând să rămână la sărăcia de până acum. Ironică, fraza finală a lui Tacit are, parcă, mai multă greutate decât revărsarea de indignare a lui Pliniu pe același subiect: Astfel că s-a săpat pe placă de bronz, spre a fi citit de toți, un decret al senatului prin care acest libert, stăpân al unei averi de 300 000 000 de sesterți, este încărcat de laude pentru cumpătarea lui, vrednică de vremurile străvechi (Anale, XII 53)2.
Prietenia dintre Pliniu cel Tânăr și Tacitus poate să pară neinteresantă astăzi când cultura a încetat să fie un bun – mai restrâns sau mai vast – al unui mare număr de oameni devenind preocuparea câtorva. Și totuși, nu-i mult de când am avut și noi asemenea prietenii. Vasile Alecsandri și Ion Ghica, I.L. Caragiale și Dobrogeanu-Gherea, Vladimir Străinu și Șerban Cioculescu, grupul de târgovișteni, ba chiar și astăzi, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu sunt exemple grăitoare. De aceea, putem spera că după ce vom străbate pustiul, iar cultura își va redobândi statutul de altădată, prieteniile dintre personalități marcante ale unor vremuri revolute vor trezi din nou interes.

_______
1 Citatele sunt în traducerea Lianei Manolache (Plinius cel Tânăr, Opere complete, Editura Univers, București 1977).
2 P. Cornelius Tacitus, Anale, traducere de Andrei Marin, Editura Științifică, București, 1964.