Georg Captivus Septemcastrensis Tratat despre obiceiurile, ceremoniile şi infamia turcilor. Traducere de Ioana Costa. Studiu introductiv de Constantin Erbiceanu. Prima ediţie în limba r o m â n ă , c u Prefaţa lui Martin Luther de la 1530. Humanitas, 2017 Georg Captivus Septemcastrensis (cunoscut în istoria medievală europeană şi ca Anonimul din Sebeş, Frater Georgius, Georgius de Hungaria, Georg Mühlbacher, Studentul Romoşan – Septemcastrensis fiind latinizarea lui Siebenbürger, adică Transilvanul, cel din ţinutul Celor Şapte Cetăţi, care au dat numele german al Transilvaniei, Siebenbürgen), studia la Mânăstirea din Sebeş (Mühlbach) în 1438, pentru a deveni călugăr dominican – când cetatea a fost atacată de turci şi novicele de 16 ani a căzut în robie. Turnul Croitorilor din Sebeş se mai numeşte şi astăzi „Turnul Studentului“ datorită acestei legende. Douăzeci de ani trăiţi în lumea otomană, întâi ca rob mereu vândut de la un stăpân la altul, apoi ca eliberat preţuit pentru meritele cărturăreşti, i-au adus o bună cunoaştere a obiceiurilor şi moravurilor locului, precum şi o atât de temeinică învăţare a Coranului, încât la un moment dat i sa propus să-l predea într-o madrasa. Reuşind, în cele din urmă, să-şi „cucerească“ prin deschiderile sale spirituale ultimul stăpân, care l-a eliberat şi i-a îngăduit să plece spre a-şi continua studiile teologice, Sebeşanul a ajuns, prin Pera şi Chios, la Roma, unde s-a realăturat dominicanilor. Acolo a compus (fără a-l semna) în 1481, în 23 de capitole, un tratat despre lumea musulmană, marcat de spaimele apocaliptice şi tulburările vremii (balaurul osmanic se apropie de Roma „cu fălcile căscate“); totuşi fără exagerări şi valorificând experienţa personală. Aş spune chiar, după lectura în română a textului, că tonul este mai degrabă reţinut, detaliind cu decenţă şi parcă doar în trecere propriile suferinţe, nesubliniind prea tare nici meritele pe care le vede musulmanilor (modestia, vitejia şi curăţenia, decenţa, smerenia, cumpătarea… spre deosebire de unii creştini păcătuind prin lux şi hulpăvie, practicând simonia – cumpărarea posturilor etc.). Tractatus de moribus, condictionibus et nequicia Turcorum a fost la început ignorat, fiind luat în seamă abia la trei decenii după moartea autorului, când turcii se aflau, în 1529, la porţile Vienei; atunci a stârnit mai ales interesul lumii germane, unde a fost publicat cu o scurtă prefaţă de Martin Luther; ulterior, datorită răspândirii tiparului, au mai fost numai în secolul al XVI-lea alte şase ediţii. Atât datorită limbii, cât şi conţinutului, traducerea acestui text face parte din patrimoniul cultural german, fiind considerată una din puţinele mărturii ale vremii despre imperiul turcilor (inclusiv despre cultura vernaculară, într-un adagiu final fiind incluse două poeme sapienţiale ale sufi-ului Yunus Emre, necunoscut până atunci în Europa). Nu în ultimul rând, lumea germană era interesată şi de mărturiile privind cultura şi istoria Transilvaniei, sau de trecerea Italiei spre Renaştere. Astfel încât cuvintele lui Constantin Erbiceanu, care semnează prefaţa ediţiei româneşti, despre esenţialitatea textului tradus de binecunoscuta latinistă Ioana Costa sunt întru totul justificate: „Prin această ediţie, un text esenţial devine accesibil atât pentru cercetătorii diverselor discipline, de la turcologie la teologie, cât şi pentru toţi cititorii interesaţi. Tratatul lui George de Ungaria este nu numai o «răfuială» teologică cu islamul, ci şi o inestimabilă sursă de informaţii despre Turcia secolului al XV-lea şi totodată o interesantă mărturie a unui tânăr transilvănean smuls din mediul creştinismului medieval şi strămutat într-un mediu cultural şi religios străin.“ Se înţelege că monahul dominican, nemulţumit, prin formaţia sa scolastică, atât de corupţia Romei, cât şi de „erezia“ mahomedană, trebuie să-l fi interesat în mod deosebit pe Luther, care în diversele sale scrieri din acea perioadă vedea primejdia „Turcului“ ca pe o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru necredinţa creştinilor şi un semn că trebuie renunţat la cruciade, fiindcă lupta sub semnul crucii contrazicea însuşi simbolul Crucii. Deşi e vorba tot de o religie abrahamică, disputele teologice cu islamul începuseră demult, încă din timpul vieţii lui Muhammad; dar islamul îl recunoştea pe Iisus doar ca profet, nu ca pe Fiu al lui Dumnezeu, îl considera pe Muhammad „sigiliul profeţilor“, adică punctul maxim şi de nedepăşit al istoriei profeţiei – şi, mai ales, credea că revelaţiile lui Muhammad corectează tot ce era greşit în religiile anterioare, ergo ar fi fost singura religie adevărată. La vremea preocupărilor lui Luther faţă de această nouă religie fuseseră recent cucerite Belgradul, Rhodosul, teritoriile ungare, iar Viena trăise o cruntă ameninţare, aşa încât scrierea din 1529 a Reformatorului, Vom Kriege widder die Türcken, nu poate fi citită în afara contextului. De altfel, textele antiotomane deveniseră un soi de gen literar de sine stătător în epocă. Că turcul ar „sluji diavolul“, fiind în acelaşi timp „nuiaua lui Dumnezeu“, conchisese Luther deja în 1518 în faimoasele sale Teze; interpretare respinsă în 1520 de Papa Leon al X-lea prin bulla „Exsurge Domine“ şi reluată apoi de Luther în 1521, care înfiera Roma vremii pentru politica sa militară: ideea era nu că europenii n-ar fi trebuit să lupte – s-o facă, dar ca legitimă apărare şi nu în numele Crucii, doar al împăratului –, ci că europenii ar fi trebuit să fie ei înşişi mai credincioşi, dobândind astfel îndurarea divină. Situându-se, alături de Petrus Venerabilis, Roger Bacon ş.a în tabăra celor care căutau o rezolvare intelectuală a conflictelor, Luther sublinia că un război religios nu se câştigă de cei care vor glorie, averi, răzbunare – acestea fiind de folos doar îngâmfării lumeşti, nu dreptăţii. Interpretându-i pe Daniel şi Ezechiel, arăta că, ajunşi la ananghie datorită turcilor (Gog şi Magog), creştinii (Israel) aveau să fie salvaţi prin judecata divină. Totuşi, pentru R e f o r m a t o r u l influenţat de Ricoldus de Monte Crucis, Contra legem Saracenorum şi Nicolaus de Cusa, Criblatio Alkorani, pe care îi tradusese (cf. Ludwig Hagemann, Martin Luther und der Islam. Verlag für Christlich-Islamisches Schrifttum, Altenberge 1983), diavolul cu turban era „grosolan“ şi de o „negreaţă recognoscibilă“, şi în plus măcar lăsa oamenii în credinţa fiecăruia, în timp ce lăuntrul creştinătăţii era ameninţat de un drac „subtil, frumos şi alunecos“ ; pe scurt, răul era de văzut nu doar în exterior, ci şi în propria ogradă, la „porcii lui Epicur“. De fapt, Luther avea să citească atent Coranul, pentru a-l combate, abia în 1542, pe când scria Libellus de ritu et moribus Turcorum. La vremea prefeţei – în limba latină, spre a fi pe potriva Anonimului Sebeşan – pe care o citim în această carte, era încă în căutarea unor texte lămuritoare. Lăudând echilibrul observaţiilor lui Septemcastrensis, „căci cel care doar îl înfierează pe duşman şi doar îl acuză prin faptele lui ruşinoase şi fără sens, dar le trece sub tăcere pe cele cinstite şi vrednice de laudă, aduce cauzei mai multă vătămare decât sprijin“, mai ales detaliile despre posturile şi rugăciunile „ce nu se văd nicăieri la noi în adunările largi ale poporului, ba chiar ar fi cu neputinţă ca poporul nostru să le respecte“, Luther avertizează totodată cititorii să nu se lase orbiţi de desăvârşirile aparente ale Turcului şi să nu uite „străjile noastre cele mai înalte şi armele cele mai puternice“, anume convingerile privitoare la „Fiul lui Dumnezeu, mort pentru păcatele noastre, înviat pentru viaţa noastră“. „Cu aceste arme se cuvine să fie respins Alkoranul“. Nu s-ar spune că valabilitatea îndemnurilor sale a expirat şi că Europei nu i-ar fi de folos o mai profundă cunoaştere a temeiurilor religioase – încât să poată riposta măcar teologic argumentelor Celuilalt.