Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Noul val:
O poveste de dragoste romantică de Alex. Ştefănescu

Năstase Zanfir, Ultimul spectacol fără acrobat, roman, Bucureşti, Editura Eminescu 2009, 252 pag.

Anunţat de un acrobatsaltimbanc pe catalige, un circ se instalează pentru câteva zile într-un sat din Câmpia Dunării, în curtea şcolii. Vieţuind într-un loc în care nu se întâmplă, cu anii, nimic ieşit din comun, sătenii sunt cuprinşi imediat de animaţie. Elevii, în special, cu înclinaţia lor pentru vis şi magie, care e a tututor adolescenţilor lumii, trăiesc fascinaţia spectacolelor din fiecare seară. Câţiva dintre ei, printre care şi naratorul romanului, se împrietenesc cu clovnul circului, Miki.

Aşa începe, simplu şi cuceritor, ca o poveste, romanul Ultimul spectacol fără acrobat, scris de Năstase Zanfir. Autorul, prea puţin cunoscut în lumea literară, deşi a mai publicat volume de proză scurtă şi romane, scrise cu un remarcabil talent literar, într-un stil elegant, analizează pe larg modul cum se propagă vraja circului în lumea satului. Cu o siguranţă de bun cunoscător al mediului rural şi cu o sensibilitate de romantic, el povesteşte totul minuţios, lent (niciodată însă plictisitor), reuşind să instaureze o atmosferă pe care cititorul o va uita cu greu.

Din perspectiva naratorului se reconstituie o poveste de dragoste nefericită, trăită de acrobatul Alexandru, vestit pentru numerele sale de echilibristică pe sârmă, la mare înălţime. Femeia adorată de el, balerina cu nume de galaxie, Andrada, aparţine altui bărbat şi, în plus, tatăl ei, directorul circului îi este adversar declarat acrobatului.

Cum se termină acest love-story urmează să o afle cititorii înşişi, parcurgând cartea până la ultima pagină. Ceea ce poate spune un critic literar este că, dacă nu povestea de dragostea, atunci aventura lecturii are în mod sigur happy-end.

Năstase Zanfir duce la bun sfârşit o operă literară riscantă, făcută din substanţa volatilă din care şi Ion Minulescu (citat, de altfel, în roman) îşi alcătuia poemele muzical-evanescente. Ori de câte ori este gata-gata să cadă în ridicol (cu o istorie de dragoste romantică propusă unor cititori din secolul douăzeci şi unu), cade în sublim. Este adevărat că de la sublim la ridicol nu e decât un pas. Dar iată că şi reciproca e adevărată.

Unele secvenţe din roman sunt de fapt poeme în proză, integrate firesc în construcţia epică. Iată, ca exemplu, „filmul” unui dans cu care începe spectacolul de circ:

„Un tânăr şi o tânără, înalţi, subţiratici, zvelţi, stranii siluete tulburătoare în costume albe mulate pe corp, dansau în arenă ca numai pentru ei, singuri, parcă ai nimănui, apariţii pe cât de ciudate, pe atât de încântătoare. Păşeau în acelaşi ritm şi mers neauzit, ca o lunecare pe faţa unei oglinzi, când depărtându-se, când apropiindu-se, amintind despărţirea plină de regrete, urmată de regăsirea cu atât mai învolburată, mai răvăşitoare şi mai fierbinte. Dar nu era un dans. Aducea doar vag cu aşa ceva. Simboliza o poveste mută, o feerie, un mit de iubire ce nu avea nevoie de cuvinte pentru a se exprima, fiindu-i de ajuns vraja care îl întreţinea. Semăna cu o planare, cu un zbor lin, cu o suflare abia simţită, aidoma unei şoapte ascunse. Cele două trupuri nu mai reprezentau oameni, lepădaseră o aşa asemănare şi căpătaseră alta. Se desprinseseră din orice formă concretă şi pierduseră orice asemuire cu ceea ce fuseseră cândva, aşa cum, dacă s-ar putea, lucrurile ar dispărea, iar în aer ar rămâne numai numele lor, amintindu-le, dar, mai mult decât atât, făcându-le prezente mai pronunţat decât dacă s-ar fi păstrat în palpabilul lor. Se înlănţuiau, unduiau ca în adierea unui zefir, se răzleţeau şi se reîntâlneau, privindu-se în ochi pierdute. Gesturile lor, înlocuind cuvintele, sugerau mai mult decât izbuteau acestea, încorporând trăire, gând, simţământ, adică viaţa însăşi, iar nu doar denumirea ei ce ţine de limbajul sărac.”

Acest episod spune multe nu numai despre dans, ci şi despre candoarea copiilor care îl privesc, vrăjiţi.

Cartea lui Năstase Zanfir are succes de public, iar dacă ar fi citită de criticii literari, i-ar seduce şi pe ei. Este o carte subtilă şi fermecătoare. Un exemplu de subtilitate: pe Andrada o iubesc, simultan, şi alţi tineri, printre care naratorul însuşi, ea nu este doar o femeie, ci ideea însăşi de femeie, graţioasă, misterioasă, care apare pe scenă din întuneric, sculptată parcă de fasciculele de lumină ale reflectoarelor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara