Adina Rosetti a debutat, la jumătatea anului trecut, cu Deadline, un roman al lumii contemporane, scris cu o siguranţă a tonului şi o precizie a construcţiei epice demne de un scriitor demult consacrat. Autoarea a reuşit ceea ce numai romancierii adevăraţi pot: să pornească de la fapte reale, împletind două poveşti de viaţă diferite, şi să creeze literatură sută la sută, cu o abundenţă a detaliului ce dovedeşte forţa incontestabilă a invenţiei narative.
Mediul în care evoluează mare parte dintre eroii din Deadline este acela corporatist, în care oamenii, tineri cei mai mulţi, muncesc ore nenumărate pentru un salariu în euro, o maşină scumpă şi teambuildinguri în locuri frumoase, dar un mediu în care cei mai mulţi îşi pierd identitatea; norocoşii, căci unii, ca eroina noastră, îşi pierd chiar viaţa. Dacă aţi recunoscut povestea, da, aşa este: Adina Rosetti s-a inspirat din povestea tinerei decedate în urmă cu câţiva ani, în Bucureşti, de prea multă muncă. Cealaltă poveste reală absorbită în carte este cea a artistului homeless, care îşi adună toată comoara artistică – despre care abia la bătrâneţe află că este o comoară – în ghena unde locuieşte (personajul real este de-acum celebrul Ion Bărlădeanu). Acestea sunt cele două puncte opuse ale lumii noastre din care autoarea priveşte realitatea: înălţimea clădirilor de sticlă corporatiste, de unde cerul şi iarba nu se văd niciodată, şi ghena mizeră a lui nea Zaim, care însă ştie să privească spre cer.
Romanul este populat cu o mulţime de personaje ale căror existenţe constituie şi ele, ca nişte piese de puzzle, fragmente din realitate. Una dintre vocile narative ale romanului îi aparţine lui Augustin Dună, şeful Mirunei, cel care o dusese la spital în ziua dinaintea morţii ei, dar şi cel care îi refuzase un concediu de odihnă; cuprins de remuşcări, acesta îi „povesteşte” întâmplarea în gând fostei soţii, care îl părăsise de curând, nemaisuportând veşnica amânare a vieţii trăite cu adevărat, dar căreia el îi găsea justificare: mai strângem din dinţi doi-trei ani, după aceea o să ne permitem orice. O altă voce narativă este a blogerului skydancer, alintat Pupucă de mama sa: băiatul timid şi mototol (alintul mamei spune tot), dependent de calculator şi fără prietenă este, în spaţiul virtual, un adevărat cavaler al dreptăţii, care vrea să declanşeze o „revoluţie anticorporatistă” în semn de protest pentru moartea Mirunei – doar că „revoluţia” se va potoli după două-trei proteste a nu mai mult de o sută de inşi în faţa clădirii unde lucrase eroina. Şedinţa corporatistă în care se decide atitudinea de adoptat în faţa presei în urma tragicului eveniment, ca şi discuţiile nesfârşite dintre cele trei surori – mama şi mătuşile Mirunei, femei care trăiseră toată viaţa în provincie – , sunt scene remarcabile şi dovada unei desăvârşite stăpâniri a mijloacelor artistice ale prozei.
Dar nu numai vocile narative le alternează Adina Rosetti, ci şi perspectiva. Lumea este redată în Deadline prin ochii unor corporatişti, ai unor blogeri, ai unui homeless, ai unor bătrâne provinciale sau ai unor bucureşteni curioşi – vecinii Mirunei –, prin ai înţelepţitei Laura, fosta soţie a lui Augustin Dună, care pledează pentru downshifting, pentru că vede viaţa curgând pe lângă ea, dar şi prin ochii... motanului Ben, pisoiul Mirunei, care, după anii în care îşi aştepta înfometat stăpâna până la miezul nopţii, se trezeşte deodată singur de-adevărat şi, prinzând un moment favorabil, o zbugheşte pe uşă pentru a descoperi, îngrozit la început, lumea de afară: „Ben nu ştia prea bine unde ajunsese, ştia doar că nu mai putea sta în lumea asta plină de lumină, zgomote şi pericole, în care oricând putea fi lovit cu o sticlă de plastic plină pe jumătate cu apă. Prea speriat ca să mai scoată mustăţile pe-afară, se adăpostise în cel mai îndepărtat colţişor al clopotniţei şi se ghemuise, tremurând acolo, în întuneric, cu capul pulsând de durere.”
În cele din urmă, moartea Mirunei e una care „nu dovedeşte nimic”: şeful ei nu reuşeşte să-şi schimbe viaţa, aşa cum ar fi dorit fosta soţie, skywalker zis Pupucă se lasă de revoluţii şi se însoară cu o tânără funcţionară bancară, mama şi mătuşile vor continua să povestească aceleaşi vechi întâmplări demult ştiute pe din afară, firma unde lucrase eroina se descurcă binemersi în urma scandalului, găsind strategiile de comunicare potrivite. Dar autoarea reuşeşte să dea un sens superior întregului, prin imaginea eterică a Mirunei, pe care bătrânul cerşetor Zaim o tot vede pe turla bisericii, până în noaptea de Înviere, când ea se va înălţa uşor către cer.