Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Plastică:
O panoramă cu lumini şi umbre de Pavel Şuşară


I. Tentaţia luminii...


De cîţiva ani buni, în preajma Crăciunului şi a Anului Nou, Bucureştiul face eforturi vizibile de
a-şi depăşi condiţia economică, starea morală şi aerul acela cenuşiu şi inconfundabil de precaritate. Prin voinţa Primăriei şi prin mobilitatea firmei LUXTEN, cea din urmă o prezenţă de-a dreptul miraculoasă într-un loc în care nici miracolele nu mai funcţionează cum trebuie, în cîteva zile doar, centrul oraşului se animă, bulevardele se precipită, nişte maşinuţe cochete, cu elevatoare zglobii şi cu personal specializat, prind a forfoti pe marginea trotuarelor şi totul, de-a lungul şi de-a latul, începe să arăte altfel. Mii de beculeţe multicolore, legate între ele în forme care invocă binecunoscutul repertoriu iconografic al momentului, de la brăduţi stilizaţi, pînă la steluţe, fulgi şi moşi Crăciuni sever schematizaţi şi ei, aruncă în noapte semnalele feerice ale unei bucurii pe care, în mod normal, nimeni nu ar avea dreptul să o conteste. Anul acesta, ca niciodată, şi noul primar general, dl Traian Băsescu nu pare chiar străin de acest fapt, marile bulevarde s-au dezlănţuit, literelmente, într-un enorm freamăt de lumini, de forme, de trasee şi de culori. Privind dinspre Romană spre piaţa Unirii, ochiul este mereu acroşat de spectacolul static al ghirlandelor de beculeţe şi abia acum, în acest zumzet incontinent de licăriri, observi că stîlpii de electricitate, cu betonul lor sever şi antipatic, se transformă subit în manechine graţioase pe a căror osatură totul devine flacără, jubilaţie şi transparenţă. Aşa cum poporul român s-a născut direct creştin, după cum alţii se nasc copii, şi nu creştin oricum, ci ortodox, adică drept şi neabătut în credinţa sa, cu realitatea în cugetul veşnic şi nu în trupul cel trecător, şi limbajul său sărbătoresc îi urmează firea şi îi prelungeşte natura. Chiar dacă dezlănţuită în spaţiul secularizat, laic şi, uneori, de-a dreptul ateu, al oraşului, al acelui oraş sfîşiat de trebuinţe mărunte şi de nevoi mari, această retorică sărbătorească intră şi ea în datele profunde ale locului. Cum dreapta credinţă nu pune prea mare preţ pe cele trupeşti şi, în general, pe materia slabă şi coruptibilă, nici comentariul imagistic de Crăciun nu se lasă amăgit de ispita tridimensionalului şi a fabulei omeneşti a natalităţii. Nici povestirile de pe stradă, cu personaje, recuzită şi animale, nici povestirile animate din vitrine cu păpuşi-Iisus, cu păpuşi-Maria, cu păpuşi-Iosif, cu păpuşi-Crăciun şi cu păpuşi-boi şi nici alte poveşti ingenioase şi denotative, aşa cum se găsesc ele în acest sezon prin toate ţările occidentale, n-or să se vadă la Bucureşti. Imagistica noastră de Crăciun este bidimensională, hieratică, imponderabilă şi nonfigurativă, iar lumina însăşi care alimentează miile şi miile de beculeţe este ea însăşi o realitate imaterială, un misterios suflu spiritual, care străluceşte fără umbră şi fără corp. Doar ici şi acolo cîte o tombolă mai expune direct corpul mecanic al vreunei maşini oferite ca premiu, iar în Piaţa Unirii, într-o imensă instalaţie concepută de faimosul cuplu de scenografi Buhagiar-Solomon, nu mai puţin faimosul Dialog îşi etalează, sub garanţia unei imense fundiţe, premiile marca Renault, după toate aparenţele, Clio.



...şi versantul penumbrei


Sfîşiat între două fantasme, aceea a luminii pure, a formei eterice, a graţiei imponderabile, şi aceea a maşinii promise mereu, dar pe care tot mereu o cîştigă altcineva, bucureşteanul din săptămîna Crăciunului şi a Anului Nou trebuie să se consoleze cu spectacolul gratuit al firmamentului de beculeţe. Asta în cazul fericit în care el locuieşte sau are drumuri tihnite prin centrul oraşului sau pe marile lui bulevarde. Pentru că dacă el are neşansa de a locui prin cartierele îndepărtate ale Bucureştiului, pe acolo unde se plămădesc manelele şi se vinde convenabil carne proapătă de cal, singura şansă de a ieşi din veşnicul cenuşiu înconjurător, pe care nimeni nu mai încearcă nici măcar să-l bandajeze de Crăciun cu luminiţe şi cu becuri multicolore, rămîne televizorul care transmite inevitabil multe imagini din zonele centrale. în aceeaşi perspectivă a unui Bizanţ tardiv şi, evident, corupt prin însuşi faptul supravieţuirii, Bucureştiul se împarte ferm şi nu tocmai onest între un centru eclatant, voluptuos cu mărinimie şi generos în mesaje pînă la narcoză, şi între o periferie abandonată, pigmentată din loc în loc, adică din stîlp în stîlp, cu cîte un mănunchi de surcele, cîte o stea sau cîte un moş Crăciun redus la contur, toate compuse din aceleaşi beculeţe, dar mult prea puţine spre a înfrînge întunericul, vidul şi meschinăria. Compus piramidal, aşa cum ştim noi să o facem dintotdeauna, că doară ne-am născut creştini şi creştinismul ştie ce e aceea o ierarhie, Bucureştiul sfîrşitului de an, de veac şi de mileniu dezvăluie un centru luminos şi o periferie oarbă, un vîrf al piramidei ridicat pînă la ceruri, şi o bază iremediabil scufundată în smog. Dacă acolo unde clipesc doar girofarurile rarelor echipaje ale poliţiei şi se respiră din ce în ce mai greu, se nasc, în mandorlă de raze, justiţiari mitomani şi războinici gata echipaţi pentru operetă, să nu ne mirăm prea tare. Cînd Băsescu, în întîmpinarea sărbătorilor, acţionează comutatorul şi se aprind beculeţe şi artificii doar pe Magheru, în Romană, la Unirii şi pe prelungirile corespunzătoare, în mod sigur, din porniri compensatorii şi de dragul simetriei, în Pantelimon, în Rahova şi în Ferentari se vor înflăcăra doar privirile şi se vor cerceta cu mult elan ofertele mesianice. Pentru că asta e, de Crăciun se naşte Iisus şi lumea este plină de speranţe.



II. Ieşirea din impas...


Dar pînă să ajungă aici, în preajma sărbătorilor, anul 2000 a fost unul extrem de greu. Restricţiile economice şi alertele politice în perspectiva electorală, indeciziile de tot felul şi nesiguranţele şi mai mari, fiecare în parte şi toate la un loc nu sunt, la prima vedere, prea încurajatoare pentru retrospective culturale şi bilanţuri artistice, de exemplu. Şi totuşi anul 2000 nu a fost un an al impasului. Economia a dat palide semne de revigorare, alegerile au fost raţionale, vectorii principali fiind cel social-democrat şi cel liberal, iar evenimentele culturale au căpătat, uneori, o anvergură ieşită din comun. Poate că, în zona artelor plastice, acţiunile cele mai importante nu au fost atît expoziţiile, deşi nenumărate expoziţii remarcabile s-au perindat prin galeriile noastre în acest an, ci acţiunile instituţionale, proiectele mari care au încercat să umple goluri la fel de mari, proiecte născute exclusiv din iniţiative private şi duse la bun sfîrşit printr-o foarte serioasă muncă de echipă. într-un anumit fel, în acest interval gesturile publice s-au maturizat, iar ţintele lor au fost ţinte adevărate şi nu doar simple exerciţii de retorică. Cîteva dintre aceste proiecte, cum este acela al revistei "Arta", constituie încununarea unor mari eforturi din ultimii ani, altele, cum sunt acelea ale Muzeului Florean de la Baia Mare şi ale Tîrgului de Arte Vizuale, acţiunile de la Rîmnicu Vîlcea ale Fundaţiei Har sau acelea de la Bucureşti ale Fundaţiei Meta, sunt continuarea unor proiecte începute în anii anteriori, în timp ce altele cum este Casa de licitaţie pentru Artă Contemporană de la Vogart, reprezintă o tentativă absolut nouă pe o piaţă de artă cu totul incipientă şi fragilă. În fine, marele eveniment al acestui an, eveniment care nici nu poate fi încadrat în inventarul celor curente, este restaurarea Coloanei fără sfîrşit a lui Brâncuşi, salvarea acesteia de la distrugere şi repunerea ei, în condiţii perfecte, în spaţiul circuitului turistic şi în acela al artei româneşti şi universale. în spatele tuturor acestor evenimente care au devenit instituţii stau, aşa cum este şi firesc, oameni pe care adversităţile nu i-au inhibat şi pe care ostilităţile nu i-au înfrînt. în spatele noii serii a revistei "Arta" stă Adrian Guţă, în spatele Muzeului Florean, prima instituţie muzeală privată din România, stau Victor Florean, patronul şi finanţatorul acesteia, şi Mircea Bochiş, arhitectul ei artistic şi coordonatorul de specialitate, în spatele Tîrgului de Arte Vizuale şi al Casei de licitaţie stau dna Magdalena Ştefănescu-Darvari şi Aurel Pătraşcu, de a căror tenacitate se leagă existenţa unui important segment al pieţei noatre de artă, atît cît există ea, iar în spatele fundaţiilor Har şi Meta stau doi artişti din aceeaşi generaţie, seduşi în mod egal de creaţia artistică, de creaţia instituţională şi de construcţia teoretică, sculptorii Alexandru Nancu şi Romelo Pervolovici.



...şi salvarea de la pieire


De departe, însă, evenimentul cel mai spectaculos al acestui an, de fapt al ultimilor zece ani, l-a constituit restaurarea Coloanei lui Brâncuşi de la Tîrgu Jiu, monument demontat cu patru ani în urmă de către un amator în istoria artei şi un aventurier în restaurare, adică Radu Varia. Aşa cum în spatele fiecărei activităţi importante stă cineva, în spatele acestei delicate şi costisitoare operaţiuni de refacere a unui obiectiv aflat la un pas de distrugere, a stat Ion Caramitru, pînă de curînd ministrul Culturii şi unul dintre puţinii miniştri adevăraţi din succesivele cabinete ale ultimilor patru ani. Cu prudenţă, cu rigoare, dar şi cu multă hotărîre, dl Ion Caramitru şi-a însuşit pas cu pas dosarul Coloanei, a apelat la specialişti adevăraţi pentru găsirea soluţiilor tehnice şi a celor mai potrivite modalităţi de abordare, pentru ca, finalmente, să găsească şi bani adevăraţi, proveniţi de la Banca Mondială, pentru susţinerea şi finalizarea întregii operaţiuni. Pe 17 decembrie, în faţa unei mulţimi de oameni cum greu se mai poate strînge acum în România pentru participarea la o acţiune afirmativă, Coloana... a fost inaugurată, despovărată de schela care a încorsetat-o patru ani şi, finalmente, ea a fost restituită comunităţii locale, circuitului turistic şi patrimoniului românesc, european şi universal. Remetalizată conform reţetei iniţiale, consolidată pe dinăuntru şi pe dinafară, importanta lucrare a lui Brâncuşi respiră acum, la sfîrşit de an, întreagă din nou şi la adăpost de ameninţări şi de parazitisme. Dacă mai punem la socoteală şi alte obiective importante ale patrimoniului naţional pe care Ministerul Culturii le-a finanţat şi le-a redat circuitului public, unul dintre ele este proaspăt inauguratul complex de ateliere ale artiştilor plastici din Bistriţa, ultima clădire din situl Sugălete, monument de sec. XVI, bilanţul acestui an în ceea ce priveşte artele plastice este unul remarcabil. Indiferent de cum s-ar numi ele, Muzeul Florean, Tîrgul de Arte Vizuale, Fundaţia Har, Fundaţia Meta sau Ministerul Culturii, anul 2000 a fost unul al performanţelor instituţionale.