Lumea noastră trăieşte într-un vârtej de "trend"-uri. După ce "eroticul" şi "pornografia" au fost consumate, constatându-se că astea au fost "nuci" uşor de spart chiar între dinţi - acum a sosit rândul morţii ca obiect al modei.
De peste tot suntem bombardaţi cu imagini de cranii, ţeste, tigve, hârci - denumiri bogate în nuanţe date celei mai nobile părţi din scheletul omenesc. Nu credeam că vor veni astfel de vremuri în care să dăm peste tot de imagini ale craniului, adevărată inflaţie: chiar şi în cărucioarele de prunci, pe hăinuţele lor, pe tot ce ar fi putut fi plăcut la vedere. Imaginea tigvei le mai aminteşte oamenilor că moartea e cu ei, veşnic. Acel memento mori nu mai înspăimântă parcă pe nimeni, mai degrabă provoacă o sete hedonistă şi mai mare, în toate sensurile. Ca şi cum Moartea ar fi percepută ca un terapeut.
Institutul Cultural Român de la Stockholm a organizat o seară cu titlu promiţător, Arta de a muri, la concurenţă cu Ars Amandi. Moartea care ne aminteşte că va veni, la o dată misterioasă ştiută numai de ea. Că există o artă de a muri care trebuie învăţată din timp.
Dacă Mihai Eminescu a scris că nu a învăţat niciodată să moară, Marin Sorescu şi suedezul Werner Apenstrom au scris poeme de neuitat chiar înainte de a închide ochii pentru totdeauna, lăsându-ne iluzia că ne putem apropia tiptil, cu paşi de pisoi de clipa morţii, dăruindu-i ultimul strop de viaţă şi talent.
în drum spre Institutul Cultural Român m-am gândit la asta până când, ridicându-mi ochii spre cerul de plumb, am văzut ceva nemaipomenit: cerul era acoperit de stoluri de păsări mici, negre ca praful de cărbune şi de altele mari zburând ca în nişte diagrame unele în altele şi în sensul contrar oamenilor de pe trotuare. Se îndreptau şi ei în stoluri către sala Institutului în care în ultimul timp avuseseră loc seri de poezie memorabile. Acum frumoasa încăpere era din nou arhiplină, oamenii doreau să afle ceva despre "arta de a muri", moartea fiind în Suedia încă un tabu.
Programul de care s-a ocupat Raluca Mihu, împreună cu echipa creatoare în frunte cu directorul ICR, a făcut totul pentru a atrage publicul cu misterul "ultimei nuci", trendul trendurilor: Moartea. Ca şi cum această ultimă nucă trebuia spartă şi sâmburele ei parfumat şi dulce-amărui trebuia împărţit generos tuturor, în timp ce fiecare se va gândi la propriul sfârşit.
Actriţa Pernilla August a deschis seara literară citind poeme din volumul Puntea al lui Marin Sorescu, în traducerea lui Dan Shafran. Moderatorul serii a fost scriitorul Magnus Florin şi invitaţii săi: poetul Kjell Espmark cu cartea Calea lactee, prozatorul Carl Henning Wijmark cu cărţile Aşteptând noaptea şi Moartea modernă. Acesta a vorbit despre felul cum este percepută moartea în nord şi în sud. Moartea din nord ar avea un caracter antiseptic, steril, spre deosebire de cea din sud, melancolică, intensă şi frumoasă ca şi momentul naşterii. Un moment suprem al vieţii, un mister de neelucidat. S-a vorbit despre eutanasie, despre tendinţa de a atenua durerile din ultimele clipe prin întreruperea artificială a vieţii, despre diferenţele sociale dintre bolnavii bogaţi şi cei săraci a căror moarte le este la fel de bagatelizată cum le fusese viaţa.
Poemele lui Sorescu şi Espmark le-au adus celor de faţă un fel de consolare. Kjell Espmark a împrumutat glasul morţilor antici din inscripţiile găsite pe pietrele tombale din timpul lui Sapho, în care cel mort povesteşte despre cum a murit. Inscripţii care se găsesc şi prin alte părţi (inclusiv în România) vorbind despre împrejurările în care cel plecat pentru totdedauna a fost surprins de acel moment suprem. M-au impresionat textele suedeze din Jamtland, despre moartea sub gheaţă, când totul se scufundă în întunericul apei şi deasupra ies doar bule albastre de aer înălţându-se către cer.
A fost pusă în discuţie, la ICR Stockholm, o mare temă iar timpul a fost prea scurt. O nucă greu de spart.