Academicianul Francisco Rico avea dreptate să scrie: „Cervantes era departe de a avea și de a spune ultimul cuvânt. Don Quijote spune multe lucruri, dar sunt mult mai multe cele pe care nu le neagă și infinite cele pe care le sugerează”. Într-adevăr, de-a lungul istoriei, în momentele cele mai dramatice, spaniolii au simțit nevoia de a se întoarce la Don Quijote, iar cavalerul le-a dat curajul de care aveau nevoie ca să se regăsească pe ei înșiși. Însă nu numai spaniolii au nevoie de Don Quijote (de altfel, Fr. Rico adăuga: „Don Quijote este, cel puțin, o carte castiliană, o instituție hispanică și un mit universal”); Don Quijote ne ajută pe fiecare dintre noi să ne explorăm angoasele secrete și să ne călăuzim visurile de neatins, acceptându-ne în cele din urmă limitele. De aceea, „despărțirile de marile opere ale omenirii nu sunt altceva decât ocoluri care ne aduc înapoi la ele”, după cum scrie Víctor Ivanovici în recenta sa carte.
Itinerarios cervantinos de Víctor Ivanovici (Casa de la Cultura Ecuatoriana Benjamín Carrión, 2016) este mult mai mult decât încă o carte publicată despre Cervantes, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la moartea sa; este, după cum lămurește autorul, un „jurnal de bord” al unor călătorii reiterate „spre și dinspre Cervantes”. Întrucât Cervantes este unul dintre pilonii culturii moderne.
Pentru a duce la capăt o minuțioasă hermeneutică a capodoperei cervantine, Víctor Ivanovici o descompune ca pe un ceasornic, în elemente mărunte, folosindu-și impresionanta cultură și instrumentele celor mai moderne teorii literare. În Itinerarios cervantinos se întrepătrund istoria literară, comparatismul, intertextualitatea, psihanaliza, istoria religiilor, antropologia, etnologia, științele limbajului... Autorul avertizează la un moment dat: „În spațiul nostru cultural – cel european, occidental sau iudeo-creștin – s-au acumulat atât de multe speculații în jurul lui Don Quijote, încât doar volumul exegezei biblice ar putea să le egaleze. De natură istorică, sociologică, psihologică, politică, patriotică (și patriotardă), filosofică, morală, religioasă sau parareligioasă (și un lung et caetera), interpretările romanului lui Cervantes tind aproape toate să-l considere alegoria unui sens ultim ori superior. O asemenea profuziune hermeneutică ne împiedică adesea să vedem că această carte este, totuși și mai întâi de toate, o minunată operă narativă”.
Printre nume celebre de exegeți, critici literari, phihanaliști, scriitori, cititorul român are surpriza de a descoperi în cartea lui Víctor Ivanovici mulți compatrioți iluștri, ca Mihai Eminescu, G. Călinescu, Mircea Eliade, D. Trost, Camil Petrescu, D.D. Roșca, Gellu Naum, Nina Façon, Vasile Avram, Ioan Petru Culianu, Virgil Nemoianu. Víctor Ivanovici evocă elemente culturale și floclorice românești, ca Legenda meșterului Manole sau Călușarii. Căci în Itinerarios cervantinos, Víctor Ivanovici practică, după propriile-i cuvinte, o critică literară „extra-academică, mai liberă și mai ludică”, iar tipul acesta de critică „de mult timp încalcă legile ordinii temporale”, situându-se „mai încoace sau mai încolo de jocul influențelor, dovedite sau nu (și în orice caz greu de dovedit)”. Orice operă literară este un palimpsest, conform teoriei intertextualității.
Víctor Ivanovici sfârșește prin a admite „trei posibile rute ale posterității quijotești”, iar acestea ar fi: „ecoul critic și hermeneutica romanului lui Cervantes, urmele pe care le-a lăsat în alte opere de ficțiune și în cele din urmă traducerile romanului, realizate în diferite timpuri și locuri.”
O mențiune specială merită analiza extrem de subtilă și de profundă a relației lui Cervantes cu vrăjitoria. Víctor Ivanovici remarcă pe bună dreptate toleranța și ironia lui Cervantes, care „prin râsul său înlătură toată grandoarea sumbră a răului” și „face pentru bine mai mult decât o legiune întreagă de inchizitori încruntați”.
În mod extrem de interesant, Víctor Ivanovici trece în revistă marile probleme presupuse de-a lungul timpului de romanul lui Cervantes – ca de exemplu caracterul comic sau tragic al romanului, relațiile dintre personaje etc. – și observă că „marele absent” al celebrului roman Cervantes este Cavalerul. Víctor Ivanovici vorbește despre „fantoma Cavalerului”, care, „atât în funcționalitatea sa narativă, cât și, mai ales, în semantismul său, este șirul de nostalgii și de dorințe nesatisfăcute. Nu este nevoie să aprofundăm în psihanaliză ca să ne dăm seama că asemenea afecțiuni se nasc din absența sau ascunderea obiectului dorit. Ceilalți nu văd în comportamentul lui Don Quijote decât un excentric combatant sub steagul prăfuit al unor valori pe care, în momentul acela, toți le consideră caduce. Până și personajul...”
Altă întrebare la care au încercat mereu exegeții să răspundă este în ce măsură trebuie să-l credem pe Cervantes când spune că a scris Don Quijote ca să „dea de pământ cu arsenalul prost alcătuit al cărților cavalerești”. Víctor Ivanovici afirmă că Cervantes „nu abordează povestirile cavalerești cu sprâncenele încruntate, nici cu spiritul orbit al unui inchizitor, ci cu sufletul plin de duioșie”.
Víctor Ivanovici menționează o serie de avataruri ale lui Don Quijote, mai apropiate sau mai îndepărtate, dar și numeroase traduceri ale romanului, fără a uita de cele românești, care încep cu Ștefan Vârgolici (care între 1882 și 1891 a publicat la Iași, în revista Junimea, cea dintâi versiune în limba română a Primei părți a romanului lui Cervantes), continuă magistral cu traducerea lui Edgar Papu și Ion Frunzetti, ca să se încheie cu magnifica traducere a lui Sorin Mărculescu din 2004, în care Don Quijote sună în română ca o „vastă simfonie în al cărei contrapunct redobândesc viață vocile și freamătele ce însuflețeau odinioară o întreagă epocă”, după cum spune Víctor Ivanovici.
Nu încape îndoială că eminentul hispanist Víctor Ivanovici cunoaște perfect atât romanul lui Cervantes, cât și numeroasele interpretări ale acestuia de-a lungul timpului, încât Itinerarios cervantinos poate figura în biblioteca celor mai bune cărți scrise vreodată despre Cervantes și despre Don Quijote. Sperăm să existe cât mai curând o traducere în română a Itinerarelor.