Lecturi ce-ţi dau de gândit, punându-te în faţa vremii pe care ai trăit-o, lecturi incitante în bine sau în mai puţin bine, interesante în linii generale, uşor intrigante sau şi dezamăgitoare în unele puncte.
Citesc acum volumul memorialistic apărut în limba franceză la Editura Fayard al incontesta­bilului mare Alexandr Sojeniţîn - sub titlul Le grain tombé entre les meules. Esquisses d'exil. Continuarea unei cărţi citite în România "de atunci", cu peste douăzeci de ani în urmă: Le chene et le veau (Stejarul şi viţelul), tot în franceză, tot cu sufletul la gură citite, cum altfel? Cu deosebit interes, dar nu chiar cu sufletul la gură - parcurg continuarea...

Cu sufletul la gură, aceasta este expresia românească, singura potrivită pentru un astfel de angajament deplin, am citit primul volum al notelor memorialistice ale lui Soljeniţîn - pentru că erau scrise "acolo", un acolo unde eram şi eu, tot cu telefonul ascultat, tot urmărit la nivelul meu oarecum demn dar foarte scăzut în comparaţie cu incomparabilul autor care deschisese ochii lumii, ai Occidentului cu precădere, asupra sinistrului arhipelag, asupra Gulagului - şi o făcuse cu un curaj nebun şi nu mai puţin cu o meticulozitate savantă, cu o ştiinţă de a face faţă împrejurărilor şi foarte experţilor supraveghetori, între timp din ce în ce mai experţi, mai abili, mai dedaţi cu metodele şi mai dedaţi cu practicile, unele din ele chiar de la şcoala Apusului deprinse, cine ar fi putut crede...
Al doilea volum al memorialisticii sale este scris chiar în acest "Apus", cu aceeaşi cinste ca şi primul volum - nu şi cu aceeaşi tensiune, încordare, forţă - vai, mie, că îndrăznesc s-o spun, n-am ce face, mi-ar fi silă să nu o spun - în ciuda imensului respect pe care şi atunci şi astăzi mi l-au inspirat şi mi-l inspiră Alexandr Soljeniţîn...

Este vorba în volumul al doilea, despre care mă străduiesc, uşor blazat, dar din vina mea mai ales, să încropesc un mic comentariu, despre perioada unui Soljeniţîn de după abila-i expulzare din locurile în care suferise şi-n care bine se simţea; ca peştele în apa-i de baştină... Soljeniţîn dat afară din sovietica-i, din ruseasca sa patrie, deloc fericit să ajungă în Occidentul gata să-l primească şi - cu oarecare neglijenţă - să-l glorifice; în Germania, în Elveţia, în Canada şi-n cele din urmă, după îndelungi ezitări şi după, cum se zice, o matură chibzuinţă, în Statele Unite ale Americii...
Despre această nedorită fericire, căci tare nu-i era potrivită, încearcă să dea seama Soljeniţîn în ale sale însemnări. O face cu dubii, cu ezitări de tot felul şi cu acea onestitate ce-i stă în fire. Cu tentativa de a admira ce merită să fie admirat în locurile astea - dar de cele mai multe ori cu o senzaţie, la el explicabilă - şi poate nu numai la el - de înstrăinare, şi cu un sentiment, cum să-i zic, "critic"; pe ici pe colo şi nu neapărat în părţile ne-esenţiale, de grav, de mânios profetic - dezacord. Exagerat? Dumnezeu ştie. Dumnezeu să judece... Nu ne vom substitui noi, cu sărmanele noastre păreri, unei astfel de instanţe, singura ce contează în ochii autorului - şi singura de la care se revendică... De la ea, desigur în primul rând..., dar şi de la un spirit autohton "velico-rus", pe care n-aş fi înclinat să-l pun pe acelaşi plan cu instanţa înainte evocată.
Cartea câştigă sau pierde, creşte sau scade, în funcţie de perspectiva din care se citeşte, în funcţie - se zice cu un cuvânt tare antipatic - de "grila" lecturii... Poveşti cu avocaţi, cu edituri, cu traduceri nereuşite, cu interviuri trucate din presa occidentală, cu mutări dintr-o casă în alta, cu stiva de corespondenţă inutilă din toate colţurile pământului, plină de laude dar şi de insulte (internaţionala roşie funcţionează din plin), cu întâlniri oficiale şi mici cocteiluri oferite de primari, guvernatori, preşedinţi şi miniştri plictisiţi şi supăraţi că Soljeniţîn strică "destin­derea" chiar în perioada semnării tratatului de la Helsinki...; toate acestea interesante, încă, sunt, dar uşor fanate, privirea oboseşte pe patetica pagină... "Grila" ce face să scadă interesul, după un lung sfert de secol, care - cum spun francezii - a mai văzut şi "altele"...
Cartea câştigă, cartea creşte impresionant, dacă, în schimb, este citită dintr-o perspectivă mai înaltă, pur şi simplu ca un tratat al Exilului, al eternului exil, scris de un om - şi ce om - care se simte rău când este scos din ale lui...; plin de forţă acolo la el, în ciuda opresiunii, pe când compunea în clandestinitatea "asistată" de prieteni Stejarul şi viţelul - uşor dezgustat la schimbarea cam radicală a mediului, fie el şi un mediu al libertăţii şi al atât de vulnerabilei în ochii săi, dar frecvent şi ai cititorilor, mai ales cei veniţi din frigul cel mare, dar şi din intermitenta căldură a solidarităţii - al vulnerabilei, pe ici pe colo "prezentând goluri", democraţii... Scrisă în Occident, de un "peşte" imens, care la aer liber - uneori mai puţin liber decât pretinde a fi - se cam sufocă...
Sunteţi - le-a lansat ziariştilor din Apus veniţi să-l hărţuiască nu neapărat cu întrebări inteligente Alexandr Soljeniţîn - sunteţi mai răi decât KGB-iştii. Pur şi simplu - dar asta era situaţia; sau poate mai este...